Istorie de Crăciun

Era în 1550, la Valladolid. În vremea aceea, elitele europene se disputau pe tema sălbaticilor din lumea nou descoperită a Americii. Pe de o parte erau partizanii inegalităţii, reprezentaţi de eruditul filosof Gines de Sepulveda, de cealaltă cei ai egalităţii, reprezentaţi de abatele dominican Bartolomeo de Las Casas. Două viziuni la fel de venerabile, dar opuse încercau să-şi impună punctul de vedere cu privire la natura şi soarta "indienilor". Iată povestea acestei dispute, relatată de Tzvetan Todorov: "Sepulveda se sprijinea în argumentaţia sa pe o tradiţie ideologică, din care îşi extrag argumentele şi ceilalţi apărători ai tezei inegalitariste. Dintre toţi aceşti autori să-l reţinem pe cel de la care această teză îşi revendică - pe drept cuvînt - patronajul: Aristotel. Sepulveda a tradus Politica în latineşte, el este unul dintre cei mai buni specialişti ai timpului său în gîndirea aristotelică; or, nu Aristotel este cel care, în chiar Politica sa, stabileşte celebra distincţie între cei care s-au născut stăpîni şi cei care s-au născut sclavi? ŤCînd oamenii diferă între ei aşa cum se deosebeşte sufletul de trup şi omul de brută (...), aceia sînt sclavi de la natură» (1254 b.). (...) Sepulveda crede că ierarhia, nu egalitatea, este starea naturală a societăţii umane." Pus în practică, acest principiu l-a făcut pe Ovideo, conchistador şi istoric al cuceririi Lumii Noi, să exclame: "Satan este acum expulzat din această insulă şspaniolăţ; acum, că majoritatea indienilor a murit, influenţa sa a dispărut. (...) Cine va nega că folosirea prafului de puşcă împotriva păgînilor înseamnă să-I oferi lui Dumnezeu tămîie?". Acestei teze - şi practici - a inegalităţii i s-a opus la Valladolid şi în întreaga sa viaţă Bartolomeo de Las Casas. "Dacă viziunea ierarhică a lui Sepulveda ar putea fi situată sub patronajul lui Aristotel, concepţia egalitaristă a lui Las Casas merită să fie prezentată, cum se va şi întîmpla în epocă, ca provenind din învăţăturile lui Isus Christos. Las Casas însuşi spune, în discursul său de la Valladolid: ŤAdio, Aristotel! Christos, întruparea adevărului etern, ne-a lăsat următoarea poruncă: Îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi». (...) Nu pentru că opoziţiile sau inegalităţile ar fi necunoscute creştinismului; dar opoziţia fundamentală aici este cea dintre credincios şi necredincios, creştin şi necreştin; or, oricine poate deveni creştin (...). Las Casas adoptă deci această poziţie şi îi dă o expresie mai generală, aşezînd astfel egalitatea la baza oricărei politici umane." Luat în sine, textul lui Las Casas poate părea astfel de o surprinzătoare modernitate. Luat în context, el nu este însă decît un pas - de loc neglijabil, ce-i drept - pe această cale. Căci "drepturile omului", aşa cum le vede aici creştinul Las Casas, sînt drepturile tuturor oamenilor de a deveni creştini, adică, în ultimă instanţă, ca noi. "Religia noastră creştină convine în mod egal tuturor naţiunilor din lume şi ea este deschisă tuturor, la fel" - consideră Las Casas. Este ceea ce, tot pe urmele lui Todorov, putem considera varianta asimilaţionistă a egalitarismului: sîntem egali deoarece şi tu poţi deveni ca mine! Ceea ce va şi încerca să facă Las Casas, convertind "cu blîndeţe" la creştinism populaţiile cucerite şi recomandînd în repetate rînduri înlocuirea soldaţilor cu oamenii bisericii, în vederea realizării eficiente a colonizării. Următoarea relatare referitoare la masacrul de la Caonao ne scoate însă în evidenţă şi latura derizorie a acestei "asimilări": "Atunci, tînărul indian fiind doborît, un spaniol care se afla în apropiere scoate un iatagan mare, un soi de sabie scurtă, şi-i aplică, ca pentru a se amuza, o lovitură de la coaste pînă la şold, scoţîndu-i la iveală măruntaiele. Nefericitul indian îşi apucă intestinele cu mîna şi iese în fugă din casă; îl întîlneşte pe abate [Las Casas], care, recunoscîndu-l, îi vorbeşte numaidecît despre cele ale credinţei [în ce limbă? - se întreabă Todorov] atît cît îi permitea circumstanţa înspăimîntătoare, făcîndu-l să înţeleagă că, dacă voia să fie botezat, avea să meargă în ceruri şi să trăiască lîngă Dumnezeu. Nenorocitul, plîngînd şi urlîndu-şi durerea ca şi cum ar fi fost mistuit de flăcări, răspunde că dorea tare mult; atunci, abatele l-a botezat şi indianul pe loc a murit, prăbuşindu-se la pămînt." La vremea sa, Las Casas era conştient şi el de limitele acestei practici a botezului şi, mai larg, ale "salvării" indienilor pe calea creştină. Peste ani, către sfîrşitul vieţii sale, el îşi va schimba poziţia, teoretizînd o altă formă, fundamental nouă, de iubire pentru celălalt: "...o iubire care nu mai este asimilaţionistă, ci oarecum distributivă: fiecare îşi are propriile valori; (...) Nu mai există un Dumnezeu adevărat (al nostru), ci doar coexistenţa tuturor universaliilor posibile". Altfel spus, fiecare este îndreptăţit la propriul său punct de vedere, căci divinitatea este universală şi nu modul de a te apropia de Dumnezeu. Todorov numeşte această viziune perspectivism. De aici pînă la antropologie nu mai sînt decît... cîteva secole. Istoria nu se repetă niciodată, de fapt, dar cîteodată ne oferă pilduitoare analogii. Probabil că în disputele de astăzi referitoare la "noii sălbatici", l-am plasa pe aristotelicianul Sepulveda în rîndurile dreptei conservatoare, iar preotul dominican Las Casas, din ultima sa fază, ar fi un... multiculturalist cam stîngist. În ceea ce îi priveşte pe Carol Quintul şi papa Paul al III-lea, care au consfinţit în scris că "indienii sînt şi ei oameni cu adevărat" şi, ca atare, au drepturi egale cu cele ale tuturor celorlalţi oameni, aceştia ar putea fi consideraţi ca "political correct", puţin cam ipocriţi, căci punerea în practică a acestor precepte a mai întîrziat cîteva secole. Civilizaţia europeană s-a construit însă prin victoria anevoioasă şi mereu reiterată a viziunii lui Las Casas - chiar dacă o lungă vreme "civilizaţia" însăşi a luat locul creştinismului, dictînd propriile sale forme de asimilaţionism: nu se mai punea problema să-l creştinăm pe Celălalt, ci să-l civilizăm. Perspectivismul a revenit însă şi în acest caz. A lucrat oare Europa, în acest fel, la propria sa pierzanie, a renunţat oare creştinismul, prin vocea tîrzie a părintelui Las Casas, la vocaţia sa universală? În umilinţa mea de antropolog care nu poate cuprinde cu mintea sa întreaga idee de Dumnezeu, ştiu însă că iubirea aproapelui îmi ocupă întreaga viaţă. Şi nu cred că acest principiu poate fi considerat vreodată contrar sau în opoziţie cu civilizaţia, orice am înţelege prin aceasta. Crăciun luminat!