Istoria unei revelaţii
Celebrul pasaj biblic în care Iezechiel povestește poate cea mai bizară întîlnire cu Dumnezeu din toată Biblia le amintește unora, relaxat, de Louis Armstrong („Ezekiel saw the wheel…“).
Lui Erich von Däniken îi amintește, ca orice altceva, de extratereștri. Pentru el, „un nor mare și un val de foc“, în mijlocul căruia „strălucea ca un metal în vipie“ carul tronului divin, din care „țîșneau raze și fulgere“, cu roți de o „înălțime înfricoșătoare“, „vîrîte una în alta“, care „înaintau în toate cele patru părți“, făcînd un zgomot „ca un vuiet de ape mari“ (Iez. 1,1-28) sînt informații care diagnostichează necesar și suficient manevrele unui OZN.
Celor care vin dinspre filozofia greacă, viziunea proorocului le amintește, să zicem, de Anaximandru. Cosmologia filozofului presocratic (de altfel, contemporan cu Iezechiel) presupune și ea un fel de uriașe „roți“ concentrice, adică traiectoriile planetelor în interiorul celei a soarelui. „Ochii“ cu care sînt acoperite roțile carului lui Dumnezeu la Iezechiel ar fi atunci, bineînțeles, stelele milesianului.
Aici mă interesează însă doar contextul iconografic al revelației. De bogăția teologică a lui Iezechiel nu mă pot apropia (și cu atît mai puțin de discrepanțele între textul masoretic și Septuaginta), dar aș vrea măcar să știu dacă există ceva ce Iezechiel să fi putut vedea în arta timpului său care, eventual, să-l inspire. Asta deoarece, cum știți, în fabuloasa lui viziune, Iahve apare pe un tron susținut de patru creaturi, fiecare din ele cu patru fețe (de om, de leu, de bou și de vultur) și patru aripi, cu mîini de om sub aripi și cu copite de vițel (1,5-18). Nu e, cu alte cuvinte, genul de relatare la care reacția ta să fie „a, OK“. Îndrăzneala lui Iezechiel n-are limite și propune un fel de heruvimi mesopotamieni. Asemenea creaturi nu mai apar în Biblie, deși sînt cumva rude ale modeștilor heruvimi de pe chivotul legămîntului. Iar Iezechiel nu e vreun puștan sau un muribund care halucinează. Iahve i se arată pentru prima oară în vara în care are 30 de ani (593 î.Hr.). Se află atunci deja de cîțiva ani în imperiul babilonian (undeva în Irakul de azi), împreună cu vreo zece mii de evrei deportați de Nabucodonosor după prima cucerire a Ierusalimului.
În cei douăzeci de ani ai robiei a ajuns să cunoască foarte bine, e clar, lumea asiro-babiloniană. Viziunea cîmpului plin de oase uscate (care dă fiori didactici celor ce fac antropologie fizică: „și oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa“…) amintește de descrierile de campanii militare din analele asiriene. Numeroasele (și competentele) pasaje despre asedii din carte țin, toate, de poliorcetica asiriană. Imaginea zeului ce și prinde dușmanii într-un năvod (ca în 12,13) e și ea frecventă în arta orientală. În multe din formulele proorocului se reflectă mitul neo-babilonian al celor șapte pedepsitori (9,1-2) sau literatura mesopotamiană a revelațiilor (prezența divină îți poate lipi limba de cerul gurii, adică slava ei te amuțește (3,26); zeul te ia de păr (8,3) și te duce să-ți arate adevărul). În apa care curge de sub pragul templului (47,1) vedem izvoarele pe care erau construite multe din templele Orientului apropiat, iar în harta Ierusalimului pe care Domnul îi cere s-o deseneze pe o cărămidă (4,1), hărți sui generis cunoscute din Mesopotamia. La 21,21, regele Babilonului „scutură săgețile“ și „cercetează ficatul“. Nu poți să fii mai insider de-atît. Vrînd-nevrînd, Iezechiel a observat cum funcționau local tehnicile de divinație ca belomanția (extragerea dintr-o tolbă a uneia din săgețile de care fuseseră legate răspunsuri la întrebarea care te frămînta) și mai cunoscuta hepatoscopie (s au descoperit nenumărați ficați antici de lut sau bronz). Numai influența asiriană poate explica pasajele mai obscure, în care, de pildă, în fălcile unui inamic se pun „zăbale“ (38,4). Traducerea corectă aici ar fi probabil „cîrlige“, cu care asirienii, cum e clar din analele lor și din basoreliefuri, își tîrau prizonierii. Iar faimoșii „ochi“ (1,18) de mai sus, care acoperă roțile „carului de foc“, ar putea fi de fapt țintele din obezile roților (ca, din nou, pe basoreliefuri). Și mai probabil, dat fiind că la 10,12 și trupul, și aripile, și mîinile heruvimilor sînt pline de „ochi“, e vorba de faptul că în lumea babiloniană cuvîntul pentru „ochi“ se aplică și pietrelor prețioase tăiate în forma pietricelelor ovale de rîu. Cu asta ne-am întors la viziunea de la început.
Pe situri ca Nimrud, Ninive și Khorsabad (dacă puneți degetul pe o hartă a lumii pe Mosul, în Irak, le-ați acoperit pe toate trei), au fost descoperite pe rînd, de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, palatele și templele asiriene ale vremii. Ele sînt pline de creaturi înaripate cu fețe umane, de obicei tauri și lei, de trei metri sau, pe sigiliile cilindrice, de trei centimetri. Sînt acolo zei, zeițe sau genii cu corp uman și cap de animal, uneori cu patru fețe (identice, ce-i drept), adesea cu patru aripi, care, cu aceste aripi sau cu mîinile, sprijină cerurile, tronul sau o platformă pe care stă divinitatea. Ingredientele permutate de creaturile hibride din arta asiriană sînt leul, vulturul, taurul și omul, exact ca în viziunea biblică.
Geniul teologic al lui Iezechiel pune, paradoxal și nu prea, niște heruvimi asiro-babilonieni să susțină tronul lui Dumnezeu, care apare în toată slava sa, așa ca în textele mesopotamiene (de exemplu, Enuma Elish). Tot el e și singurul care spune explicit despre Iahve că arată ca un om: pe tronul de „safir“ (care de fapt ar trebui tradus aici ca lapis-lazuli) „era ca un chip de om“ (1,26-27). Statutul relației lui Iezechiel cu Iahve? It’s complicated.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
