Întreprinderea universitară
- 8% din salariul meu este pentru competence building. -!? - Da, din timp în timp mă cheamă la el managerul universităţii şi mă întreabă ce competenţe mi-am dezvoltat de cînd nu ne-am mai văzut. Şi dacă n-am făcut nimic, îmi taie 8% din salariu!... - Şi tu ce faci? - Păi, am vrut să învăţ franceză, dar a spus că nu se pune, asta e pentru plăcerea mea. Eventual chineza, asta ar merge, la limită. Dar mai bine ceva de genul managementul emoţiilor, pricepi, adică ceva cu adevărat util pentru mine şi pentru societate! - Glumeşti? - Nu mai glumesc. Zilele trecute tocmai am dat afară trei sociologi din departament pentru că nu au embraced the change cu destulă convingere, aşa că nu mai glumesc. Cercetez. O colegă a propus o temă de cercetare despre antropologia schimbării universitare, toată nebunia asta cu managementul calităţii & co. Itâs magic! Magie pentru intelectuali... Cînd a venit transferul ăsta de management privat la serviciile publice, toţi au făcut grevă, poşta, asistenţa medicală, rînd pe rînd, că şi-au dat seama că o să-i termine. Numai profesorii universitari au fost încîntaţi: "calitate", "excelenţă", "economia cunoaşterii", great! Nu au declarat la Lisabona că, pînă în 2010, vor să facă din UE cea mai performantă "economie a cunoaşterii" din lume? Şi pentru asta trebuie să reformezi învăţămîntul. Pentru profesori era ca un vis iluminist empowered by IBM. Majoritatea lor n-au înţeles nimic nici acum... - A ajuns şi la noi... - Ştiu, am fost în Macedonia, în Bulgaria... Mi-ar face mare plăcere să revin în România, dar n-am timp. Cu cît ajunge mai departe, spre periferie, cu atît e mai amuzant! - Şi copiii tăi ce fac? - dau eu să schimb vorba. - Păi, Alice tocmai a venit acum din Spania, de la un master, şi pleacă în Egipt pentru alte trei luni, în cadrul aceluiaşi master. Studii mediteraneene, sau aşa ceva... E un program complementar. Pînă acum a făcut cîte 2-3 luni în vreo 8-9 universităţi din Europa. Mobilitate! Itâs magic again! Pînă acum nimeni nu a demonstrat că, dacă te muţi la fiecare trei luni în altă universitate - şi în altă cultură! -, înveţi mai mult şi mai bine. Dar mobilitatea înseamnă diversitate - alt cuvînt magic! -, aşa că e bine oricum... Stilul S., desigur, nu trebuie să iei nimic pe nemestecate, dar totdeauna prinde bine să deschizi urechile cînd vorbeşti cu el. Pe de altă parte, dacă vrei să înţelegi despre ce este vorba, e într-adevăr mai simplu să te uiţi la astfel de ţări precum Anglia sau Danemarca, la "concursurile de excelenţă" din Germania sau, mai recent, la "reforma" din Franţa. În toate aceste cazuri, idealul managerial este clar şi explicit, universităţile trebuind să devină şi ele, ca toate celelalte sectoare publice, unităţi antreprenoriale eficiente pe piaţa generală. Modelul de succes al întreprinderii post-industriale trebuie transferat ca atare şi în domeniul învăţămîntului, care nu-şi mai poate permite naiva sa autonomie academică. El este liber doar să cîştige sau să piară, ca orice altă întreprindere în acest darwinism al competenţelor de piaţă. E atît de simplu!... Pentru ca acest lucru să se întîmple, universităţile trebuie să treacă mai întîi printr-o criză - adică să li se limiteze drastic finanţarea publică, pe motive de regulă inventate din lipsă generală de bani. Fără bani, îţi vine mintea la cap şi începi să te agiţi ca să faci rost de bani - ceea ce este deja primul pas spre o logică de piaţă. Pasul următor constă în a înlocui conducerea colegială tradiţională a universităţilor cu una managerială: profesorii nu se mai conduc pe ei înşişi, ci se cer conduşi de tehnocraţi competenţi care să-i scoată din belea. Aceştia vor regîndi apoi serviciile educaţionale în ansamblul lor pentru a le face rentabile şi pentru a convinge întreprinderile să investească în ele - ceea ce înseamnă întotdeauna schimbarea drastică a ritualurilor universitare clasice şi controlul la fel de drastic al întregii activităţi profesorale, la limită eliminarea cadrelor didactice "neperformante". Performanţa se măsoară însă, în primul rînd, prin procentul de angajare la trei luni şi salariul mediu al absolvenţilor la trei ani de la terminarea studiilor - ceea ce poate dezavantaja din start anumite domenii. Gradul de reuşită astfel măsurat te plasează apoi într-un clasament internaţional, în funcţie de care sînt atraşi mai mulţi sau mai puţini studenţi plătitori şi donaţii mai mult sau mai puţin generoase. Totul se ţine, e coerent şi consecvent. Problema este că nimeni nu ştie dacă, pe termen lung, acest sistem chiar este atît de eficient social pe cît pretinde, dacă aşa chiar se învaţă mai bine. Şi mai este o problemă: oare a învăţa doar pentru a cîştiga chiar este cel mai inteligent lucru pe lumea asta? La noi, la tot acest complicat proces se adaugă un aspect uşor comic. Principalii susţinători ai acestei strategii evident neo-liberale sînt intelectuali umanişti care se declară, la fel de evident, mari adepţi ai dreptei. Ceea ce îi mînă pe ei în luptă este de fapt dorinţa absolut legitimă de a înlătura astfel incompetenţa comunistă şi moştenirile sale multiple. De aceea se şi declară, deopotrivă, păzitori ai moralei civice de pericolele unei stîngi insidioase. Pe de altă parte, miza finală a acestor intelectuali este, de fapt, revenirea la adevăratul învăţămînt, tradiţional şi umanist, autonom şi iluminist, salvat astfel de mercantilismul mărunt al universităţii de piaţă (lucru pe care pot să-l înţeleg atît de bine...). Din această perspectivă, ei sînt astfel, de fapt, cei mai mari critici ai acestei drepte pe care o adoră şi mult mai apropiaţi de această stîngă pe care o detestă şi cu care împărtăşesc, fără să ştie, aceeaşi critică a mercantilismului universitar. S-ar putea ca acestor universitari umanişti să le fi scăpat într-adevăr ceva, după cum sugera S.
