Întrebarea Sfinxului
Cea mai recentă piesă din dosarul „Zici că faci arheologie? Ia să-mi răspunzi la următoarea chestie“ m-a făcut să reflectez cu degetul la tîmplă. De obicei, nu cunosc răspunsul la întrebarea care mi se pune, pentru că nu mai știu care e prima atestare arheologică a cumîsului sau cînd dispare palmierul de pe Insula Paștelui, sau cum se face o casă din oase de mamut. Sînt perfect conștient că scuzele sînt inutile. Ce sens mai are să zici: să vedeți, specializarea mea e, de fapt, alta (și, de fapt, uneori, cînd vorbesc cu arheologi de epocă romană, pretind că specializarea mea e epoca bronzului, și invers)? Omul rămîne dezamăgit. Ce arheolog e ăla care nu poate să spună scurt pe doi dacă afirmația din documentarul de aseară, de pe Discovery, este exagerată sau nu? După cîte o scenă de-asta, mă documentez furios și, data următoare cînd mă văd cu amicul, dau să aduc vorba ca din întîmplare despre ce l interesa pe el, dar nu mai apuc din cauza noii lui întrebări: ce-i cu ADN-ul ăsta de la denisovani, domnule?! E normal așa ceva? În situațiile astea mi-am făcut un obicei să-mi amintesc de un profesor din Germania care, atunci cînd nu avea răspunsul, zicea că nu știe, dar știe unde să caute. Rămîne o definiție acceptabilă a erudiției, dar e o slabă consolare azi, cînd, din cîte aud, toate răspunsurile sînt pe Google.
De data asta, lucrurile au mers altfel: „Dacă tot ești arheolog, spune repede cum se deschide un seif mare fără să l spargi.“ Știam eu că va veni ziua cînd voi fi înțeles, ziua cînd profesia mea va părea cuiva folositoare. Culmea e că pînă și acum aș putea pretinde că specializarea mea e alta – întrebarea ar trebui pusă unui arheolog care se ocupă de cercetare neinvazivă, de prospecțiuni geomagnetice de pildă, nu unuia ca mine, care cercetează prin săpătură efectivă și, cum ar veni, sparge seiful cînd îl deschide. Dar un răspuns așa pedant ar risipi urgent bruma de interes pentru arheologie a publicului, așa că mă abțin. În loc de asta, încerc să răspund serios la întrebare. Nu-mi vine însă în cap decît scena în care De Niro sparge un seif făcînd ca apa dintr-o conductă să treacă prin el, o manevră filozofică, implicînd și un apometru, pe care nici nu mă simt în stare s-o explic convingător și nici nu se încadrează în cerințele problemei. Pentru că sînt pe net, dau repede și pe furiș o căutare pe Google: „deschizi seif fără spargi“. Nu vreau ca omul să plece de la mine nemulțumit și asta să se răsfrîngă asupra întregii tagme a arheologilor. Nenumărate pagini cu soluții apar pe ecran; prima dintre ele, spre stupoarea mea, zice: „Arheologii descoperă un seif de piatră vechi de 2000 de ani!“ Corespondențele lui Baudelaire funcționează mai abitir ca niciodată de cînd cu fibra optică.
Departe de a găsi toate întrebările astea agasante sau de a crede că ele (precum cea cu seiful) se vor încuietoare, cred că ar trebui să ne bucurăm enorm că ele ne sînt puse. Îmi place să mă gîndesc că am putea fi o comunitate de oameni veseli, care pot gestiona tot ce vrea viața de la noi, cu asupra de măsură, prin punerea în comun a competențelor noastre frumos compartimentate și aproape infailibile. Exact așa cum, în gașca adunată de Jules Verne pe fiecare din insulele lui, se dovedește invariabil că, pentru fiecare problemă legată de supraviețuirea naufragiaților, e prezent și individul cu soluția. Cîte un eșec de parcurs nu te descurajează; știi că problema e pe lista specialistului desemnat, care se ocupă de ea, în felul lui ticăit, ursuz, dar în orice caz temeinic. Vorbim doar de un om poate excentric, dar la urma urmelor de încredere, care se luminează la față dacă îi pui o întrebare despre chestiile extravagante la care a ajuns să se priceapă, indiferent că e vorba de fulmicoton sau coleoptere. Din cîte îmi amintesc, nu există nici un arheolog la Jules Verne, pentru că arheologii nu-s de folos pentru supraviețuire; prezența lor ar fi putut deveni necesară doar dacă toți cei din Insula misterioasă, sau din Școala Robinsonilor, sau din Doi ani de vacanță s-ar fi prăpădit (eventual după o perioadă de decadență!) și cauzele ar fi trebuit explicate. Nu prea-l văd pe editor acceptînd un manuscris cu o asemenea direcție epică.
Îmi imaginez un Sfinx care pune imposibila lui întrebare călătorului și care, cînd acesta nu știe răspunsul, în loc să-l omoare, îi spune: „N-are nimic! Poate data viitoare… Vă doresc o zi excelentă în Teba!“ Presupun că Oedip a fost foarte bucuros să știe cine merge dimineața în patru picioare, la prînz în două și seara în trei, dar poate că ideal era să fi simțit bucuria doar știind că urmează să fie întrebat ceva.
Dar destul cu grecii. Te dai arheolog? Atunci să vedem dacă știi cine a inventat electricitatea fără fir. Aici, din fericire, răspunsul îl știu pe dinafară: dacii.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons
