Insula pustie
Opt oameni pe catamaranul Zizi părăsiserăm Ithaca cea primitoare și ne îndreptam într-o blîndă după-amiază către Arkoudi, o insulă pustie. Vîntul ne juca feste, cînd era, cînd nu era. O goeletă de croazieră ne-a depășit la vreo milă distanță. Pînzele ei perfect triunghiulare, albe și întinse perfect, păreau doar de design. Vîntul n-o putea împinge așa de repede, dar nici motoare nu se auzeau. Răzbăteau în schimb pînă la noi semnale cristaline, ca de sanatoriu, și anunțuri către pasageri într-o limbă extrem-asiatică. La bord n-am văzut nici o mișcare. O nălucă?
În apropierea destinației începea să se întunece. Am ales primul golf al insulei care era mai deschis, evitînd să intrăm în „pîlnia“ îngustă a celui de-al doilea, unde Navionics avertiza că locul de ancorare e foarte strîmt. În golful mai larg însă, pe lîngă ancoră trebuia să ne legăm și cu parîmele lungi de stîncile de pe mal, o operațiune complicată. Noroc că marea era liniștită. Am aruncat ancora desfășurînd întregul său lanț de 90 de metri, în buna tradiție marinărească potrivit căreia „nici o ancoră n-a grapat de prea mult lanț“. Trebuia să ne ținem la o distanță de siguranță față de malul stîncos, dar nu puteam sta nici mai departe decît era lungimea parîmelor de acostare. Apa era destul de adîncă. După ce am verificat rezistența ancorării, am lansat la apă barca de serviciu. Băieții noștri cei sprinteni s-au urcat în ea ținînd capătul primeia dintre parîme. Au vîslit pînă la malul stîncos, dar cînd să se cațere pe el, Theo a scăpat parîma în apă. S-au întors înapoi după ea la bord, au luat-o de la capăt. Cu chiu, cu vai, au legat-o de pietrele vulcanice ascuțite. Au venit după cea de-a doua parîmă. Și-au luat bluze cu mîneci lungi, fiindcă pe mal dăduseră de niște țînțari răi. Se făcea tot mai întuneric. Au stat foarte mult să lege a doua parîmă. Nu înțelegeam ce se întîmplă acolo. Radu se cățărase cu greu pe stîncile ascuțite, avînd în picioare șlapi. Apoi mi-a mărturisit că, sub presiune fiind, uitase cum se face nodul de gașă, una dintre primele lecții ale unui marinar. De fapt, îl făcuse, dar parîma fiind foarte groasă, nu a recunoscut ce i-a ieșit și a crezut că-i greșit. În disperare de cauză, a făcut nodul de fender. Bun și ăla. S-au întors la bord. Am oprit mașinile și le-am spus că, dacă ar fi fost la marină, după așa o prestație ar fi primit niște zile de arest. Ne-am amuzat de încurcătura lor. Eliberați de stresul acostării, ne-am gîndit să sărbătorim printr-o baie în mare cu sărituri și chiote. Era deja întuneric, așa că am vrut să încercăm proprietățile subacvatice ale lanternei lui Bogdan. După ce a luminat cîteva minute, i-a intrat apă la bec. Întorși pe punte, am făcut duș, ne-am uscat și ne-am așezat la masă. Am pus muzică la puternica instalație din dotarea yachtului. Am început cu Rahmaninov, Schubert și Beethoven. Încetul cu încetul însă, am trecut la muzică ușoară veche, gen Doina Badea, Dan Spătaru și altele, pentru ca în final să ajungem la Siminică, Dinică și Mărgineanu. Băieții, conservatoriștii, chinuiți în întreaga lor perioadă de studii de problema deranjării vecinilor, ne-au întrebat dacă acolo, în sfîrșit, putem să dăm muzica tare. Sigur că da, doar eram lîngă o insulă pustie pe care creșteau doar maquis și garriga.
Numele insulei, au descoperit ei pe Internet, însemna urs, moment în care fetele s-au lansat în discuții despre posibilitatea existenței urșilor pe acea insulă. Era absolut imposibil, dar simpla idee de insulă pustie poate inspira temeri iraționale. Le‑am explicat că nici măcar țînțarii cei răi de pe mal nu reușeau să parcurgă distanța de vreo 40 de metri pînă la yacht. Chiar dacă prin absurd ar fi fost urși, nu era de închipuit că ar fi venit înot la bordul nostru, atrași de romanțele lui Dinică. Oarecari pericole, dar de cu totul altă natură, aveau să se ivească mai tîrziu în noapte, după culcare.
N-am mai coborît în cabină, rămînînd întins pe comoda canapea de la pupa. Am ațipit într-o ușoară legănare și în clipocitul apei care mîngîia stîncile de pe mal. Prin somn am avut vaga senzație că acel clipocit s-a transformat într-un susur mai susținut. Susurul s-a făcut zumzet și zumzetul s-a făcut vuiet asurzitor. M-am trezit într-o bălăngăneală derutantă. În cîteva clipe am priceput: dădusem noi muzica tare, dar acum era rîndul mării să ne arate ce poate. Vîntul se întărise și își schimbase direcția chiar dinspre intrarea în golf. Valuri înspumate izbeau cu zgomot stîncile aflate foarte aproape de pupa noastră. Din cele două parîme legate de băieți, una se întinsese de puteai să cînți la ea, cealaltă se muiase cu totul. Acum se verifica trăinicia nodurilor. Adi a apărut pe punte și m-a întrebat, mai în glumă, mai în serios, dacă am briceagul la îndemînă. Era în buzunar, dar nu voiam să mă gîndesc la posibila utilizare pe care o știam amîndoi. Din școala de navigație am învățat să avem mereu în vedere eventualitatea cea mai rea. Dar nu era cazul acela. Apoi ne‑am întrebat dacă nu cumva băieții care dormeau sus, lîngă timonă, ar fi putut să se rostogolească de acolo în somn, „ca mititeii de pe grătar“. Ne-am dat seama că ruliul nu era chiar așa de mare și că întreaga situație era totuși sub control. Catamaranul nu-și schimbase poziția. Nodurile rezistau, iar lanțul cel lung al ancorei își făcea și el datoria. Pe rînd, membrii echipajului urcau năuci pe punte să vadă care-i situația. Le-am spus că nu-i nici o problemă, că voi sta oricum de veghe și că în vreo două ore, odată cu primele raze ale soarelui, vîntul și valurile aveau să se domolească, pentru că întotdeauna așa se întîmplă la mare. Asta din urmă am zis-o la intuiție. Dar, pînă la urmă, chiar așa a fost, cum a apărut soarele, marea s-a liniștit. Parîmele care ne țineau legați de insula Ursului erau la locul lor. Odată cu noaptea, trecuse și pericolul.
