Inflația vorbelor

Nu e greu de observat că, pe plan mondial, populismul e în creștere, o tendință care urmează într-un fel după ce moda corectitudinii politice a atins apogeul. Sînt două curente cu totul diferite (poate nu neapărat opuse), incomparabile ca intenții și efecte. Dar ele domină și preocupă de ceva vreme lumea occidentală și lumea în care influența occidentală contează. Populismul pare să fi fost potențat, cum spuneam, de excesele corectitudinii politice. Adică, sub presiunea unor reguli de exprimare și conduită care uneori au fost nefiresc exagerate, multă lume a devenit dispusă să-și plece urechea către indivizi care păreau că spun lucrurilor pe nume, lideri care, sub aparența denunțarii ipocriziei corectitudinii politice, nu făceau decît să vină cu păcăleli și promisiuni fără acoperire. La extreme, lupta pare să fie aceea dintre sclifoseală și primitivism. Simplificînd, poate că Hillary Clinton și Donald Trump reprezintă cel mai bine aceste extreme.

Într-un articol recent, preluat de Dilema veche, analistul economic și politic britanic Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor, face o afirmație cît se poate de interesantă. El spune că, prin consecințele sale, Brexit-ul este „un avertisment care va determina chiar și grupul actual de extremiști să se încovoaie în fața consecințelor cuvintelor pe care le rostesc“. Reiese de aici că Brexit-ul a fost provocat de un fel de o inflație de cuvinte din partea unor politicieni. Skidelsky nu folosește această formulă și nu merge cu analiza în această direcție. Dar e limpede că în termeni de limbaj, cel puțin, definiția populismului poate fi chiar aceasta: inflație de cuvinte și promisiuni, produsă de politicieni în scopul de a avea succes. Ce altceva au făcut politicienii ca Nigel Farage sau Boris Johnson decît să toarne în urechile britanicilor o mulțime de vorbe fără acoperire? Au mințit de-au înghețat Canalul Mînecii și mulți i-au luat în serios.

Minciuna și demagogia în politică nu pot fi detectate sau verificate imediat de către marea masă a alegătorilor. De la lansarea unor exagerări și promisiuni deșarte și pînă la momentul adevărului întotdeauna trece ceva vreme. E un interval de care populiștii profită. E adevărat că vorbele lor trebuie să aibă calitatea de a prinde. Atunci, ele pot amăgi, tot așa cum tipărirea de bani poate oferi pentru un timp iluzia achitării obligațiilor financiare de către stat. Vine însă și un moment în care, la fel ca în economie, populiștii sînt nevoiți să-și asume consecințele vorbelor lor fără acoperire. Asta pare să spere Skidelsky și asta se va și întîmpla probabil în Anglia, unde poporul e mai obișnuit să ceară decontul. În state cu democrații mai fragile, cum e și România, pagubele provocate de populiști sînt mai greu de oprit și de evaluat.

Dacă prin corectitudinea politică se impuneau unele restrîngeri ale limbajului, exista un fel de oprobriu public, ba chiar pedepse instituționalizate pentru folosirea unor termeni sau a unor formule considerate incorecte, în epoca populismului limba devine aparent slobodă. Populistului îi place să țină discursuri, să promită, să abereze. Vorbele sînt instrumentul lui de lucru cel mai important. El nu se dă în lături să jignească, să spună cuvinte tari, care prind la popor, e bucuros să le-o zică adversarilor „p-aia dreaptă“ chiar dacă el însuși, de obicei, nu prea se împacă cu presa, cu libertatea de exprimare, de fapt cu criticile care i se aduc. Continuînd jocul în acești termeni, corectitudinea politică ar fi echivalentă cu un fel de austeritate, cu abținerea (care și ea poate deveni, cum spuneam, nefirească), în vreme ce populismul poate fi asociat cu risipa (de vorbe și promisiuni). Vorbe care satisfac, fără să producă însă ceva pentru societate. Fenomenul acesta nu vine însă din neant. Să nu uităm că de decenii am intrat deja într-o epocă a exagerărilor, o epocă în care televiziunile și presa tocesc cuvintele cele mai puternice, abuzînd de ele pentru a atrage, o epocă în care reclamele au devenit tot mai flamboaiante și mai înșelătoare. Promisiunile politice din ce în ce mai deșănțate nu au făcut decît să urmeze trend-urile comerciale. Tot așa cum unele reclame la medicamente amplifică peste măsură efectele vindecătoare, unele programe politice sau de guvernare promit populației un viitor fantastic. Tot așa cum publicitatea inventează probleme la care produsele promovate sînt marea soluție, politicienii inventează dușmani contra cărora numai ei le ar avea ac de cojoc. Apare un fel de cursă a promisiunilor, a celor care promit mai mult și mai bine (cu o aparență mai mare de credibilitate). Cum se iese din spirala asta? Mă tem că tot așa cum s-a ieșit din situația în care speculațiile financiare ajunseseră să depășească de departe realitățile economice concrete. Adică printr-o criză. E vorba de permanentele cicluri ale istoriei. Sub ce formă se va manifesta criza, de natură politică de data asta? Greu de spus. Dar va aduce cu sine probabil o situație în care, ca de fiecare dată la greu, oamenii și politicienii își vor aminti de valori uitate, ca onestitatea, modestia, discreția, smerenia și poate, nu în ultimul rînd, discernămîntul.