Încă un paradox românesc
Căutînd pe Google diverse reclame despre "mîncarea sănătoasă", am avut surpriza să constat că există peste 1,1 miliarde de intrări pentru sănătate. Noul idol, sănătatea! " mi-am zis. Dar ce-o mai fi cu Dumnezeu, în aceste condiţii. Ei bine, Dumnezeu, sărăcuţul, nu mai provoacă nici jumătate din interesul virtual al sănătăţii, cu doar patru sute şi ceva de milioane de intrări. Nici în România lucrurile nu stau diferit, cu 13 milioane de intrări pentru sănătate şi doar 4,3 milioane pentru Dumnezeu. Desigur, aceasta nu este o statistică, iar sănătatea are nevoie de multă reclamă, în timp ce Dumnezeu, nu " deci ar avea mai puţine motive să apară pe Internet. Mă rog, aşa aş fi înclinat să cred, deşi, dacă te uiţi mai departe pe ce-ţi oferă Internetul la capitolul divin, începi să-ţi schimbi părerea... În orice caz, aceste simple cifre aruncate în eter nu pot să nu te pună pe gînduri. Obsesia sănătăţii şi a "tinereţii fără bătrîneţe" a făcut din corp un nou "templu al lui Dumnezeu" " spunea un personaj al unui film celebru, în urmă cu cîteva decenii. La rîndul său, vizionarul Baudrillard constata, tot în urmă cu cîteva decenii, că "timp de secole, a existat o străduinţă de a convinge oamenii că nu aveau (un corp, n.n.); astăzi există obstinarea sistematică de a-i convinge de corpul lor. O propagandă necontenită ne aminteşte (…) că nu avem decît un corp şi că trebuie să-l salvăm. (…)…totul probează astăzi că acest corp a devenit obiect de mîntuire. Acesta s-a substituit literalmente sufletului în această funcţie morală şi ideologică". Şi parcă pentru a confirma aceste profeţii, societatea postmodernă a făcut din îngrijirea sănătăţii o responsabilitate de fiecare zi a fiecărui individ, aşa cum îngrijirea sufletului a fost " şi încă mai este, probabil " o sarcină cotidiană pentru orice credincios practicant. Doar că această obsesie pare să aibă efecte perverse, întorcîndu-se chiar împotriva propriei mize. Este ceea ce Michael Pollan, un autor de succes în sfera "cărţilor de sănătate", numeşte "paradoxul american": cu cît sîntem mai preocupaţi de nutriţie, cu atît devenim mai puţin sănătoşi " afirmă acesta. Iar afirmaţia poate fi generalizată: cu cît facem mai multe "pentru sănătatea noastră", cu atît ne e mai frică să nu o pierdem. Dar asta-i bine, îşi vor freca mîinile marile industrii din domeniu, căci vînzările sînt direct proporţionale cu îngrijorările! Există şi în România un paradox, dar profund diferit. Vorba veche românească, încă actuală, spune că sănătate să fie, că de rest om mai vedea! Doar că această sănătate nu este în responsabilitatea fiecărui individ, ca la americani, ci la mila lui Dumnezeu, aşa că ce poţi să faci, mai bei un pahar şi spui "Sănătate să dea Dumnezeu!". Toate sondajele de opinie plasează astfel sănătatea pe primul loc al "problemelor românilor", dar îngrijirea sănătăţii nu este (încă) printre priorităţile concetăţenilor noştri. Mai mult, o complexă anchetă realizată anul trecut de Discovery printre tinerii din Europa dă o formă statistică acestui paradox: tinerii din ţara noastră se îngrijorează cel mai mult în legătură cu sănătatea, dar în acelaşi timp obţin şi cel mai mare procent de pe continent la întrebarea "sînt conştient că nu mă îngrijesc de sănătatea mea atît cît ar trebui". Altfel spus, la categoria juniori, sîntem pe primul loc la îngrijorare şi pe ultimul loc la îngrijire. Ce ne spune acest lucru? Păi, generalizînd puţin, s-ar zice că sîntem tot mai postmoderni (sau post-industriali, după preferinţă) în ceea ce priveşte temerile legate de propriul corp şi buna sa funcţionare, dar rămînem mai degrabă pre-moderni în ceea ce priveşte luarea în stăpînire a propriei sănătăţi, aceasta fiind în continuare pe seama divinităţii. Ne lăsăm încă în seama lui Dumnezeu, dar ne temem tot mai mult de rezultatele acestei încrederi. Pe de o parte, corpul devine deci tot mai mult un obiect de atenţie şi îngrijorare contingentă, ca la trend-setter-ii americani; pe de altă parte însă, el rămîne, în majoritatea cazurilor, un corp pre-modern şi ţărănesc, la care privim doar pentru a ne aminti, cu un fatalism imanent, de suferinţele inevitabile la care îl poate supune Dumnezeu. Paradoxală glocalizare!...
