Încă bîjbîim
În cele deja cele aproape șase luni de cînd a fost declarată pandemia de COVID-19, omenirea a trecut prin diverse faze. La noi, de exemplu, în aprilie, cînd aveam 400-500 de infectări zilnic, era decretată starea de urgență și ieșeam din casă doar pe bază de bilețel. Astăzi, cînd avem de trei ori mai multe cazuri pe zi, starea e doar de alertă, ba chiar de curînd s-a decis prelungirea programului teraselor cu încă o oră. Sîntem tot mai infectați, dar în același timp tot mai relaxați. Nu e neapărat un paradox. Se confirmă regula că toleranța la orice fel de risc crește și individual, și social pe măsură ce te confrunți cu el. De altfel, ni s-a tot spus că trebuie „să învățăm să conviețuim cu virusul” care este printre noi. Măsurile de prevenție sînt tot mai țintite și se schimbă în funcție de situație, dar de multe ori și în funcție de interese. Pare că se face un fel de medie între ce spun experții, cerințele și influențele economice, mentalitățile populare și ideile autorităților. De aici apar măsurile oscilante, care din punct de vedere strict științific, matematic, par incoerente.
Se întîmplă la fel în toată lumea. Nu demult, de exemplu, austriecii interziceau românilor să le viziteze țara și opriseră toate zborurile dinspre România, iar mai nou, deși în România numărul cazurilor de COVID-19 a crescut, austriecii au început să permită intrarea pe bază de test, după modelul grecesc. Trebuie remarcat că bulgarii, în schimb, primesc turiști români fără probleme, iar la ei în țară pare că pandemia nici nu s-a prea simțit.
Noi înșine, românii, după ce am ieșit „victorioși” din primele luni de pandemie, am devenit acum (așa cum de altfel, din păcate, sîntem obișnuiți) unul dintre cazurile cele mai rele din Europa. Viceversa, după ce au fost în cea mai dramatică situație de pe planetă, italienii par acum să nu mai aibă aproape nimic. O evoluție cu atît mai ciudată cu cît e total diferită de cea a vecinilor spanioli de peste mare, care se află acum din nou „în topul” îmbolnăvirilor. Pandemia asta e cu atît mai demoralizantă cu cît e mai greu de înțeles. La fel ca gripa spaniolă de acum o sută de ani, unora le produce simptomele unei răceli mai puternice, în vreme ce pe alții pur și simplu îi răpune. Spre deosebire de gripa spaniolă însă, nu pare a fi deloc sezonieră, ba chiar s-ar putea zice că în lunile de vară a evoluat mai puternic. Unii specialiști care ne spuneau că vara pandemia va scădea în intensitate ignorau evidența că ea se dezvolta încă de atunci nestingherită în țări permanent calde precum India sau Brazilia. De altfel, cum mai spuneam și altădată, pandemia de COVID-19 a părut a fi însoțită de o pandemie de prostie publică. Sau, mai bine zis, pandemia de coronavirus a scos la lumină și prostia care mocnea peste tot. Și mai ciudat a fost cînd am descoperit că și experții se contraziceau.
Derutant la pandemia actuală este și că a afectat deopotrivă țări dezvoltate și țări sărace. Statele Unite, o țară evoluată, cu reguli relativ stricte și cetățeni relativ disciplinați (chiar cu excepțiile conjuncturale din prezent), continuă să fie în fruntea îmbolnăvirilor și a deceselor. Pe de altă parte, între țări similare ca populație și mărime, aproape vecine, cum ar fi Ungaria și Cehia, apar diferențe surprinzătoare. Astfel, Cehia a declarat de la începutul pandemiei de patru ori mai multe cazuri decît Ungaria. Desigur, e de luat în calcul și numărul testărilor. Și aici apar însă lucruri derutante. În România, pe măsură ce numărul testărilor a crescut, s-a mărit proporțional și numărul rezultatelor pozitive. Iar numărul testărilor și implicit al cazurilor a avut un punct de inflexiune cînd Grecia a introdus obligativitatea testării pentru turiștii din România. O creștere a testărilor la cerere, nu a celor conform definiției de caz, cum se spune. Asta ar trebui să ne ducă cu gîndul la concluzia că dacă, în loc de 20.000 de testări zilnice, am face 100.000, am avea și de cinci ori mai multe cazuri? Adică 7.000 de infectări pe zi în loc de circa 1.400? Nu cumva aici e loc de speculații și manipulări?
O altă observație greu de înțeles, spun doctorii, este că, de multe ori, membri ai aceleiași familii care n-au stat izolați unii de alții, la testare ies unii pozitivi și alții negativi. Iar povestea se repetă la un interval de timp. Adică unii iau virusul și acesta persistă în organism, în vreme ce alții nu-l iau chiar după ce stau mult timp în contact cu purtătorii. E o chestiune de receptivitate a corpului încă departe de a fi decriptată.
Mai enervant e însă să auzi că locurile din spitale pentru această maladie sînt pe terminate. Păi, nu asta a fost principala problemă, încă de la început? Nu asta trebuia să facem de șase luni încoace printr-un efort național: spitale de campanie specializate, locuri, ventilatoare? Nu asta trebuia să fie prioritatea priorităților? Mai știți cînd armata se lăuda cu construcția de izolete? Putem înțelege că nu există destui doctori sau destul personal specializat, dar nu că e lipsă de locuri pentru bolnavi.
În fine, aș zice că omenirea se află într-un proces de bîjbîială și de învățare, dar știm că omul s-a dovedit a fi cea mai adaptabilă și eficientă specie de pe planetă. Ne vom descurca și de data asta, chiar dacă încă nu ne dăm seama exact cum.
