În spatele serotoninei

Povestea identificării și numirii serotoninei, această vedetă colosală a lumii de azi, începe prin 1935. Dar decolarea spre prima ligă a celebrității se petrece pe la începutul anilor ’50. Toată istoria asta se poate citi pe îndelete, Google e foarte generos. La o primă căutare primești „aproximativ 33.700.000 rezultate (0,27 secunde)“. Timp să ai. E una dintre etapele cele mai spectaculoase ale procesului continuu de descoperire a universului din interiorul ființei umane. Iar printre milioanele de rezultate pe care le primești atunci cînd cauți cuvîntul „serotonină“, afli și despre prezența vastă în natură a acestei substanțe. În legume, în ciuperci și în fructe, în toată imensitatea existenței animale. Afli că serotonina mediază pînă și procesul de formare a roiului de lăcuste. Se găsește și-n veninul de viespe sau de scorpion. E peste tot. Noi, chibiții care asistăm la spectacolul științei, îi spunem în principal „neurotransmițător“. În cel mai bun caz, avem o idee vagă despre ce înseamnă asta. Dar folosim termenul cu voioșie, așa cum facem și cu alte cuvinte care sună bine și, odată pronunțate, ne fac să ne simțim mai deștepți, mai siguri pe noi, mai avansați în procesul de cunoaștere. Chestii cît se poate de omenești, altminteri.

Însă nu atît existența serotoninei în imensitatea naturii e ceea ce ne fascinează, pe cît o face prezența ei în procesele cognitive și în cosmosul fiziologiei noastre. Memoria, învățarea, agresivitatea, dispoziția, depresia, digestia, și lista poate continua mult și bine, conțin în esența mecanismelor lor această substanță. Iar jocurile prezenței, reglările infinitezimale ale fluxurilor și refluxurilor sale sînt direct responsabile pentru felurile noastre de a fi, modurile în care ne comportăm, filtrele prin care vedem lumea. De cînd ființa umană a descoperit că „iubirea e un proces chimic“, am pășit într-o altă eră a existenței. Diferențele între savanții autentici și chibiții care citesc articole de popularizare a științei încep să se estompeze. Nu pentru că noi, cititorii, am deveni mai plini de cunoaștere. Ci pentru că cercetătorii devin din ce în ce mai scriitori. Știința se vinde foarte bine, azi, și ca artă. Și invers. Fenomenul nu e deloc nou, dar dimensiunile sale contemporane sînt cu totul altele. Teritoriile și-au pierdut granițele, iar entuziasmul progresului ne îmbată pe toți, indiferent de nivelul competențelor și al direcției în care mergem. Avînd acces la absolut orice, direcția în care ne îndreptăm nu mai e o preocupare principală. Iar dacă cineva ne explică științific felul în care ne îndrăgostim, dacă ne pune în față formulele unor reacții chimice, atît ne trebuie. Nu mai încape „și“ în discursuri. Totul, în universul chibițărilor noastre, devine „doar“. „Numai.“ „Exclusiv.“

Unul dintre cele mai fascinante fenomene e transferul de responsabilitate. Nu mai sîntem noi de vină pentru ceva. E chimia noastră. Totul cade în sarcina serotoninei. Cel mai recent vinovat de serviciu. Și cel mai tumultuos fenomen contemporan. De la prospectul de medicament care îți reglează dispoziția și nivelurile pragurilor emoționale pînă la cel mai recent roman al lui Houellebecq, totul plutește în serotonină. Iar dacă nu plutește de-a binelea, tot are o legătură, o urmă, o amprentă imposibil de măsurat. Plecăm pe drumul bun al descoperirii, dar ne căsătorim cu fiecare idee care ne iese-n cale. Nici aici nu-i vreo chestie nouă. Așa procedăm de cînd ne știm. Dar facem din ce în ce mai comod și mai cu zîmbetul pe buze legătura directă între fiecare dintre noi și umanitate, în general. Iar șirul descoperirilor, viteza lor, succesiunea momentelor de spectacol al științei, toate astea s-au transformat într-un ritm. Un tempo din care ți se pare că nu se mai poate ieși. Nu mai există nimic „simplu“. Totul e o rostogolire de raționamente care nu pot fi valabile în afara „celor mai recente studii statistice“, „celor mai recente proiecte de cercetare“, „celor mai recente examinări ale pieței“.

Așa se face că nu mai poți fi bou, prost, ticălos. Nu mai ai cum. Ești suma unor „întîlniri între contexte trecute și prezente“, „manifestări ale unor factori declanșatori“, „fenomene ale universului chimic care ești“. Prostul rău și agresiv, indiferent de gen, stă relaxat pe plajă, la umbra serotoninei. Se simte mai bine ca niciodată. Uneori, cînd are chef, merge la cei mai sofisticați psihoterapeuți, tocmai ca să-și legitimeze natura și actele pe care le întreprinde. Pe cît de complex și de plin de momente culminante e spectacolul vieții noastre de azi, pe atît de proaspete în obraji sînt prostia agresivă și rea, ticăloșia pură, impostura ca meserie. Ar părea că prostia nu poate dribla obstacole complicate, că se îneacă și horcăie sub ofensiva eliberatoare a valurilor de informație și de comunicare. Nu e deloc așa. Prostia e cel mai vajnic surfer al acestor talazuri. Iar dacă e dublată și de o doză de talent al imposturii, atunci, pur și simplu, merge pe ape. Confiscă orice mit și orice narațiune contemporană, ocupă tot spațiul. Și poate face absolut tot ce vrea, tot ce-i poftește inima, tot ce i rîvnește pipota. Pentru că e o „manifestare a universului interior“, o „eliberare a sinelui“, o „explorare a abisului personal“. Prostia rudimentară poate ajunge la performanțe colosale. Reușește să-i ascundă pe cei loviți cu adevărat de furtuni interioare, pe cei care suferă, pe cei izbiți grav de propria lor chimie. Îi ascunde cu o măiestrie neegalată și ocupă ea locurile din prim-plan. Iar dacă prostia rudimentară are norocul de a se întîlni și cu un pic de ticăloșie, atunci chiar dă lovitura. Stă în dosul serotoninei, iar de-acolo, cînd n o vezi, trage din toate pozițiile, cu succes mai mare decît al celui mai antrenat lunetist. Produce ravagii de nedescris. Și pare că-și face doar încălzirea. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.