În căutarea binelui
"Străinătatea" ca loc al bunăstării şi al "chiverniselii" facile a constituit întotdeauna un miracol. Nu este vorba aici numai de o altă ţară, cel puţin pentru oamenii secolului al XVIII-lea, ci şi despre orice alt "spaţiu" depărtat şi mai puţin cunoscut care capătă, în minţile lor, reprezentările unui "bine" sperat. Pleacă în căutarea acestui "bine", ţăranii fără pămînt, fetele fără zestre, văduvele fără familie, femeile părăsite, meşteşugarii săraci şi negustorii ambulanţi. Drumurile lor sînt totuşi atît de diferite, iar "binele" visat se află pentru fiecare în altă parte. Ţăranii, fetele, văduvele, femeile se îndreaptă către oraşul sau tîrgul cel mai apropiat, în căutarea unei slujbe, a unui loc la stăpîn, calfă într-o prăvălie, doică într-o casă boierească, slujnică la vreun negustor bogat, fecior bun la toate pe lîngă un mare boier. Oraşul reprezintă bunăstarea, speranţa, dorinţa de a-şi schimba destinul potrivnic, de a înlocui foamea c-un codru de pîine zilnic şi zdrenţele cu papuci, cămaşă şi tivilichie. Elena părăseşte satul natal, Hurezi, forţată de sarcina ce începe să se întrevadă. Pentru a evita ruşinea şi dezonoarea, se refugiază şi se pierde în anonimatul Bucureştiului unde intră doică "la o cocoană"; Neaga din Vlăiculeşti, judeţul Ialomiţa, "s-au băgat doică la o casă cinstită", tot din Bucureşti, după doi ani de căsătorie, în care soţul, Anastasie Dăscălescu, i-a risipit zestre şi-apoi s-a "însoţit el cu volintiri şi oameni de ai răzmeriţei", lăsînd-o "fără de cheltuială"; Bălaşa fata speră că slujba în casa grămăticului Riga, pe lîngă mama acestuia, îi va aduce o zestre; Nicolae Datco din Cîmpina o convinge pe Dumitrana că de-l va lăsa să vină la Bucureşti, cu siguranţă, va găsi ceva de "chiverniseală"; după nouă luni se află însă tot scăpătat şi se "învoieşte" cu soţia să plece, de astă dată, la Iaşi, sub pretextul că acolo "îl ştiu multe obraze" şi îl vor ajuta "să se chivernisească" etc. Meşteşugarii şi negustorii depăşesc cu mult acest orizont. Bucureştiul reprezintă pentru ei mizeria din care n-au reuşit să iasă şi, atunci, îşi imaginează că trecerea frontierei devine singura soluţie pentru a depăşi criza economică pe care o parcurg şi de pe urma căreia suferă mai ales familiile. Se pleacă cît mai departe, în locuri despre care au auzit că pot aduce profit, oraşe unde ar găsi de lucru, unde se poate cîştiga "mai cu folos". Paşii îi poartă către Constantinopol, Adrianopol, Braşov Sibiu, Iaşi, Viena (Beci), Chişinău, Moscova. Petco, croitorul din mahalaua Gorganului, mărturiseşte că "pentru bir şi neajungerea chiverniselii au fugit la Moldova un an şi opt luni ca să-mi agonisesc chiverniseala". Tot pentru chiverniseală pleacă şi Apostol topcibaşa, el alege Odrii (Adrianopol) unde rămîne zece luni, lăsîndu-şi soţia şi copila în mahalaua Stejarului; Pîrvul cafegiu din mahalaua Mihai vodă se hotărăşte să plece în căutarea norocului la Ţarigrad (Constantinopol) şi, pentru că nu are bani de drum, îşi vinde singurul lucru de valoare deţinut, o suia de argint. Un călător mereu pe drumuri se dovedeşte a fi Bunea din satul Dobroşeşti, judeţul Ilfov. Mai întîi vine în Bucureşti, se aşază în mahalaua cu Svinele şi "posluşeşte" pe la unii şi pe la alţii. Din posluşanie în posluşanie se alege cu-o nevastă şi cu slujba de diacon. Destul de bine pentru un ţăran sărac, dar puţin pentru Bunea ce pleacă în căutarea unui "bine" numai de el ştiut în ţara Moldovei. Şi rătăceşte timp de 17 ani prin Iaşi, Rădeşti, Floreşti şi alte sate, înainte de a reveni în mahalaua cu Svinele şi la Ştefana ce încă îl aştepta. Speranţa îi conduce pe oamenii secolului al XVIII-lea spre tărîmuri nebănuite. Disperarea şi dorinţa de a scăpa de sărăcie şi scăpătăciune le conduc paşii şi le dau curajul de a-şi părăsi căminul, familiile, copiii, stabilitatea. Preţul plătit pentru această "îndrăzneală" se dovedeşte uneori destul de amar. Dar despre avantajele şi dezavantajele unei "călătorii" în căutarea "binelui", în numărul viitor.
