În Anglia sînt oameni morţi!
Am mîncat la un local familial japonez, specializat în grătare, o chestie de-aia unde stai alături de tot felul de străini în jurul unei mese comune pătrate avînd în mijloc un grătar. Majoritatea tipilor din încăpere erau mai în vîrstă, ieşiţi în oraş pentru ofertele speciale de la începutul serii, dar masa noastră era destul de diversă. Eu şedeam lîngă un bătrîn morocănos cu păr argintiu, venit acolo cu fiica lui între două vîrste şi nepotul lui de 8 ani. Mai era un tip singuratic, sosit în oraş pentru o convenţie a fabricanţilor de maşinării, o femeie de vîrstă mijlocie care tot şopocăia în celular şi un cuplu sfios care părea distrus de perspectiva de a lua masa alături de părinţi şi de bunici, după ce au făcut sau erau pe cale să facă ceea ce aveau de gînd să facă. Femeia mai în vîrstă nu putea să înţeleagă ce scria în meniu şi se temea că n-o să capete suficient de mîncare, aşa că am liniştit-o eu. Puştiul a vrut să facă pipi, aşa că impasibila lui mamă l-a dus la toaletă. Părea că nimic nu o poate tulbura, mai ales nu bătrîna al cărei scop în viaţă părea să fie tocmai acesta. Cînd copilul a fost repus la locul lui, a spus, destul de tare pentru a fi auzit de toată lumea: "În Anglia sînt oameni morţi!" Bunica s-a chinuit ce s-a chinuit pînă cînd a găsit răspunsul potrivit: "Există oameni morţi peste tot, Tom." Mama părea în continuare de neclintit. Cuplul de alături a mai înţepenit încă un pic. O gaşcă de studente a luat cu asalt masa de alături şi a purces la etalarea legilor imuabile ale camaraderiei feminine: brunetele vorbeau şi zîmbeau, blondele şedeau în blonzia lor mută, iar roşcata părea nelalocul ei. Apoi a apărut Bucătarul. Era tînăr şi m-a străbătut o uşoară oroare cînd l-am văzut mînuind cu agilitate ţepuşele şi spatula, care aduceau prea mult a scule de măcelar. Nici cînd a tocat legumele, mîna lui nu părea din cale-afară de stăpînă, căci un cotoraş de brocoli a aterizat în ice tea-ul bătrînei, iar un picioruş de ciupercă, în berea mea. Aruncarea şi prinderea ouălor mi-a produs o absolută oprire în loc a inimii şi am văzut, pentru o secundă, cum oul aterizează pe unul dintre cei doi îndrăgostiţi, făcînd ceea ce avea să se petreacă cel puţin ciudat, dacă nu chiar imposibil, asta dacă nu cumva se petrecuse deja, caz în care avea, de fapt, să ajute la consolidarea relaţiei. Oul a aterizat cu un pleoscăit pe grătar. Bucătarul a construit un vulcan de inele de ceapă cu pase îndemînatice, apoi a aprins o flacără care l-a fascinat pe micul Tom, dar noi ştiam că ar fi trebuit să fie un vulcan, numai că nu era pic de lavă. Friptura şi creveţii s-au rumenit minunat, iar farfuriile pline şi-au găsit în cele din urmă ţintele gustative predestinate. Masa s-a lăsat cuprinsă de un zumzăit plăcut, iar străinii s-au transformat în comeseni agreabili de îndată ce ne-am contopit în actul mestecatului. Partea nostimă este că restaurantul era în Springfield, Missouri, şi o fi fost el în stil japonez, dar, ca orice birt din Midwest specializat în grătare, servea grătare. Iar oamenii erau ca orice oameni obişnuiţi, ciudaţi şi vii. Ca să ajungi la Nakato, care se recomandă "cel mai vechi, dar încă cel mai bun" birt japonez din Springfield, trebuie să conduci o bucată bună pe Route 66, pe lîngă fabrica Solo Paper Cup, o clădire care explică de ce arta modernă şi-a înfipt rădăcini adînci în vestul mijlociu. Cultura drumurilor lăturalnice ale Americii se clădeşte pe cutii şi reclame, firme şi curbe, în timp ce un ou se tot roteşte în aer. traducere de Ioana AVĂDANI
