Imnul naţional. Tricolorul. România
În timpul protestelor și marșurilor pașnice din prima jumătate a acestei luni, unii dintre participanți și au exprimat reticența sau dezacordul – fiecare în felul lui – față de intonarea imnului național. În seara de duminică, 12 februarie, în Piața Victoriei din București, cîteva zeci de mii de cetățeni au răspuns unui apel de a expune într-o anumită ordine și de a lumina cu ajutorul telefonului mobil cartoane colorate care alcătuiau imaginea drapelului național. Și în acest caz au fost participanți care s-au delimitat de acest gest. Imaginile filmate și fotografiile acestui moment au intrat însă cu succes în repertoriul iconografic al protestului care a făcut înconjurul Pămîntului, prin intermediul rețelei sociale, al publicațiilor și televiziunilor.
Cei care s-au delimitat de aceste gesturi sau cei care au criticat folosirea culorilor naționale și intonarea imnului au fost/sînt de părere că asemenea idei deturnează cumva direcția protestului. Se spune că așa ceva înseamnă o revenire la apucăturile comuniste, la o anumită formă de festivism patriotard, dar că prezintă și riscul direcționării acestor manifestații spre zona naționalismului ieftin, a falselor obsesii identitare. Din multe motive, această teamă poate fi una foarte întemeiată. E o teamă față de diluarea mesajului clar al protestului, față de parazitarea unei idei limpezi, care denunță acte de incorectitudine din partea Puterii în relație cu cetățeanul.
Mecanismul producerii de rătăcire în mesaje multiple și, finalmente, eșuarea în cu totul altă direcție a unei manifestații populare s-a folosit, nu doar la noi, pe scară largă. E absolut firesc să existe oameni care sînt foarte atenți și își manifestă vigilența în a preîntîmpina așa ceva. Sînt cei care știu că e suficient să agiți niște steaguri în timpul unui protest, să introduci, mai mult sau mai puțin discret, niște scandări despre patrie, să produci un fior al intonării imnului național pentru a îndepărta mulțimea de concretețea unei revendicări sau acuze cu adresă precisă. Sînt cei care știu că așa se poate face mutarea spre zona difuză a definirilor identitare, unde încep să apară părerile diferite, definițiile personale, entuziasmele fără măsură, pentru ca, la un moment dat, totul să se stingă în lehamite și renunțare. După cum se știe și că într-un asemenea context e cel mai ușor să plasezi imaginea dușmanului extern sau pe cea a eternei conspirații la adresa ființei naționale.
La fel de bine se știe și că aici, la noi, există o mare sensibilitate față de orice lucru care ține de mîndria, de semeția, de adrenalina ideii de a fi român. Într-un asemenea vîrtej emoțional, manipularea și impostura pot să înoate ca peștii în apă, gata oricînd să rînjească cu gura pînă la urechi. Un anumit tip de vigilență față de ocolirea acestor zone e, deci, absolut firesc. Cu toate astea, cei care simt nevoia de a avea cu ei un drapel național sau de a cînta imnul în timpul protestului nu sînt cu orice chip niște ființe slabe, niște victime sigure pe harta manipulării. Venim, ca experiență colectivă, dintr-o masivă istorie a confiscării ideilor de apartenență la niște valori și simboluri comune. Istoria stadioanelor și centrelor muncipale inundate de mulțimi tricolore, cîntînd patria și partidul unic, e încă vie. Iar nostalgia felului în care îi privim pe alții, din alte țări – cu un pic de condiment al invidiei față de felul în care își gospodăresc sentimentele și simbolurile naționale –, e o chestiune care încă ne rîcîie. Cîte discuții, mai mult sau mai puțin nostime, nu avem, cei mai mulți dintre noi, despre eficiența folosirii ideilor de patriotism la alții, dar și despre căznelile noastre de a găsi la acest capitol niște căi care să ne mulțumească?
În aceste zile, hotărîrea și coerența protestatarilor din București și din alte orașe ale țării generează entuziasmul trăirii unui anumit tip de unitate în interiorul manifestației. E un entuziasm care vine și din constatarea acumulării de experiență cetățenească, dintr-o istorie a ultimilor ani în care unii dintre noi au trăit miracolul descoperirii unor concretizări ale ideilor de demnitate, de statut real al calității de cetățean. Iar atunci cînd fenomenul devine și unul transgenerațional – cu toate ponderările și precauțiile semantice ale unei asemenea afirmații –, entuziasmul atinge niște cote cu totul noi. E un prag emoțional la care contribuie din plin și impactul internațional de imagine a protestelor.
Într-un asemenea context, în afară de claritatea mesajului, de umor, ironie, revoltă, solidaritate, apare și regăsirea manifestanților pe terenul unor valori simbolice ale comunității. Conținuturile acestor valori cer în mod direct, printre altele, și limpezirea eticii relațiilor între stat și cetățean. E un drum natural. Sentimentul recuperării demnității nu are cum să se manifeste doar punctual într-o asemenea situație, ci reverberează în mod firesc și în alte zone sensibile ale felului nostru de a fi împreună. Iar sentimentul de concretețe al unor idei care unesc niște oameni are nevoie, la un moment dat, și de simboluri care consfințesc acest fapt. Dincolo de tentativele de manipulare, de oportunismele unora, dincolo de mesajele unor instituții – unele complet aiuritoare, apărute din neant și trezite la o realitate despre care nu prea au idee –, a flutura un drapel național și a cînta imnul sînt gesturi în interiorul cărora poate încăpea și o doză de firesc.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
Foto: Andrei Ivan
