Îmi urăsc locul de muncă!
Dacă mă-ntreabă cineva unde mă duc sau unde-am fost, răspund simplu: „La scîrbici“. Uneori, îmi amintesc că se spune corect „serviciu“, deci ar trebui să spun „la scîrbiciu“. Dar așa am moștenit cuvîntul ăsta. Îl folosesc așa cum l-am primit. „Scîrbici“. De la „servici“.
Nici nu-mi trece prin cap că folosirea unui asemenea cuvînt mă aruncă într-un abis al degradării ființei umane. N am nici cea mai vagă idee că a păstra așa ceva în vocabular e ca și cînd ți-ai planta voios o infecție în propriul organism și ai privi-o entuziast cum crește și te devorează. Mai că-ți vine, în anumite momente, să crezi că e o formă simpatică de a-ți alinta cumva locul de muncă. Un soi de diminutiv încărcat suplimentar cu afectivitate. Cum ai spune „pupici“. Sonoritatea un pic jucăușă a acestui cuvînt, „scîrbici“, funcționează ca o linguriță de zahăr pe care îți administrezi otrava. Și, pe măsură ce-l pronunți, îți vine să-l mai zici o dată. Exact așa cum nu te poți abține să furi o bucățică dintr-o prăjitură. Preferi să uiți sau să te faci că plouă, deși știi bine că marele tort din care-ți decupezi feliuța e, de fapt, cuvîntul „scîrbă“. Nu ți pasă. Sau nu mai dai atenție acestui fapt. Pentru că desertul zilnic pe care ți-l autoservești la masă e, de fapt, scîrba. O scîrbă care a ajuns să fie parte din ființa ta. Și nu-i mai dai atenție. Pentru că e, deja, ceva ce-ți aparține în mod firesc.
Poate că n-aș crede că lucrurile sînt atît de grave. La urma urmei, hai să nu exagerăm, e doar un cuvînt. Așa cum cu o floare nu se face primăvară, cu un cuvînt nu se salvează lumea. Prin urmare, nici nu se poate distruge omenirea cu o vorbă. Dar, de curiozitate și la oha, ia să vedem, pe dexonline.ro, ce scrie în dreptul cuvîntului „scîrbă“. La prima definiție e citat DEX din 2009: „SCÂRBĂ, (3) scârbe, s. f.1. Aversiune nestăpânită (fizică sau morală) față de cineva sau de ceva; dezgust, repulsie; greață, silă. Loc. vb. A-i fi (sau a i se face) cuiva scârbă sau a-l prinde (ori a-l cuprinde) pe cineva scârba (sau o scârbă) = a se scârbi. (Rar) Ceea ce provoacă scârbă (1) sau, p. ext., spaimă, groază. 2. Ființă murdară, dezgustătoare; p. ext. om de nimic, netrebnic, mârșav. Faptă urâtă, nedemnă; ticăloșie. 3. (La pl.) Vorbe murdare, triviale; ocări, înjurături. 4. (Reg.) întristare, mâhnire, supărare. Grijă, necaz; nenorocire. 5. (Înv.) Mânie, furie; dușmănie. – Din sl. skrubi.“ Un univers sinistru. Hopaaa! Cu toate nenorocirile astea asociez eu ideea de serviciu la care mă duc zilnic?
De fapt, da. Și-i zic „scîrbici“ de prost ce sînt, că n-am reușit mai mult în viață. Și mă răzbun pentru treaba asta, aici, la locul de muncă. Mă simt condamnat la „scîrbiciul“ ăsta, oricît de absolut necesar, bun și comod ar fi el. Cu toate astea, fac orice ca să-l fentez. Dacă lucrez la stat, îl trag în piept, mă fac că muncesc, îl scuip și-l înjur zilnic, mi se pare că merg la ocnă, mi-e scîrbă de el. Și-i zic, cu toată gura, „scîrbiciu“. Chiar dacă-mi dau seama că o duc mult mai bine decît alții. Am senzația că merit infinit mai mult. Ei bine, am ceea ce merit cu adevărat? Nu! N-am! Atunci mă răzbun cu toată ființa pe locul ăsta în care sînt condamnat să sufăr. Și mă răzbun cît pot eu de pervers. Să nu se vadă. Erodez, ca un vierme de lemn, toată coșmelia, pînă s-o prăbuși. E greu să se prăbușească. E de stat. Și asta mă face și mai înverșunat. E ca și cînd aș căra pumni într-un perete de metal. Cînd văd că mi-am rupt mîinile, încep să improvizez. Aduc burghie, laser, tunuri cu plasmă. E un asediu fără sfîrșit. Pentru că-mi urăsc locul de muncă atît de mult încît am ajuns să urăsc absolut tot ceea ce mă înconjoară, chiar și în afara orelor de lucru. Familie, prieteni, țară, planetă. Urăsc tot.
Lucrez la patron? Altă formă cruntă de „scîrbiciu“. Sînt angajat la unul care-a fost șmecher și a făcut afaceri cu statul. E plin de bani. Îmi dă și mie un salariu. Bun. Dar merit mult mai mult. Și stau la ăsta, să hămălesc aici și să-l umplu de bani. Asta e, dacă nemernicii mei de părinți n-au știut să se orienteze. Sau muncesc la un bou care n-a făcut nici o afacere cu statul, dar a avut noroc. Un imbecil care-a avut o idee la un moment dat și a dat lovitura. Păi, eu am mii de idei, mult mai bune ca ale ăstuia pentru care trag în jug. Dar n-am norocul chior pe care-l are el. Un bou căruia i merge brici, pe spatele unor ghinioniști proști, ca mine. Mă seacă în fiecare zi gîndul că muncesc de rup, doar ca să-l îmbogățesc pe bou. Mă roade și-n somn gîndul ăsta. Crezi că e altfel dacă lucrez la o multinațională? Nici vorbă. Sînt angajat la unii care mă exploatează pînă la ultima suflare. Ar fi în stare să mă înmormînteze sub birou. Au venit aici să sece locul de resurse și poporul ăsta de creativitate. Deci sînt un sclav din lumea a treia. Să mă scutească pe mine cu dezvoltările personale, training-urile și bla-bla-ul zilnic! Mi-e scîrbă de tot, dar n-am de ales.
Și chiar dacă, să zicem, nu-mi urăsc locul de muncă, tot nu-mi e simpatic. Nu mă duc cu tragere de inimă. Aș fi putut ajunge mult mai bine. Dar o să sfîrșesc aici. Iar locul ăsta e de vină pentru tot ce n-am reușit eu sau ai mei vreodată. La fel ca țara asta. Românica. Că nu pot să i zic altfel. E o... Românică. Așa-mi vine să-i zic. Cum spun cînd mă duc la toaletă. Am fost la o căcălică. Sau la un pișulică. După care mă duc la scîrbici. Undeva, în mine, poate știu că e oribil, că e îngrozitor să gîndesc și să vorbesc așa. Dar mi se pare că diminutivele astea, dincolo de urîtul pe care-l conțin, au și o doză de candoare. Că doar de-aia sînt diminutive și sună așa, jucăuș și candid. Măcar să mă mint cu asta. Să îndulcesc lucrurile cumva. E drept că urăsc, dar o fac cu un soi de candoare. Chiar dacă, de dimineață pînă seara, mă uit în jur și mi-e greață de tot. Mă rog… Grețică.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
