Îmbrăţoşări

N-am fost niciodată un mare amator de îmbrăţişări, decît dacă răsăreau dintr-un sentiment într-atîta de spontan că nu putea fi stăvilit. M-am ferit de multe ori, cu îndemînare, de îmbrăţişătorii de profesie, dar nu întotdeauna am reuşit să scap. Să fii îmbrăţişat împotriva voinţei tale este ca şi cum ai fi luat prizonier de omul invizibil. Nu ştii ce te-a lovit. În unele ţări, cum ar fi Franţa, nu ai cum evita îmbrăţişările (şi pupăturile pe obraz) dacă-ţi cunoşti interesul. Francezii se îmbrăţoşează şi se ţocăie pe obraz chiar dacă se cunosc de numai cinci minute. Să eviţi îmbrăţişarea unui bărbat, mai ales dacă eşti femeie, e un fel de crimă împotriva naturii, în Franţa. În alte ţări, ca România sau Italia, bărbaţii băloşesc mîinile femeilor, dar acest obicei se demodează rapid, pe măsură ce populaţia se americanizează. În acelaşi timp, americanii se europenizează şi îmbrăţişarea capătă proporţii de molimă. Pe vremuri, americanii mai repede te-ar fi împuşcat decît te-ar fi îmbrăţişat. O strîngere ţeapănă de mînă era cam tot ce ar fi îndrăznit un american, presupunînd, pe bună dreptate, că a te apropia prea tare de oricine, fie el bărbat sau femeie, poate fi văzut ca un gest invaziv şi care ar putea atrage represalii. Această comportare prudentă şi-a găsit sfîrşitul în anii '60, cînd lascivitatea italienească (via Frank Sinatra) a devenit ultimul răcnet la New York şi s-a răspîndit apoi pe coasta de Est, pînă hăt, la Philadelphia. La jumătatea anilor '60 şi pînă spre sfîrşitul lor, hippioţii au început cu îmbrăţişările în California şi fenomenul s-a extins pînă în Midwest, cuprinzînd chiar şi mici porţiuni din Detroit. Îmbrăţoşarea de inspiraţie sinatriană a fost pentru îmbrăţişarea hippiotă ceea ce este martini-ul pentru joint. Visătorii ameţiţi ai lui Sinatra se îmbrăţişau gîndindu-se la sex. O îmbrăţişare ca lumea putea duce la un sărut mişto, iar sărutul - la cearceaf. Hippioţii se îmbrăţişau pentru a demonstra ubicuitatea Iubirii Supreme care se manifesta în toate lucrurile de pe pămînt, inclusiv în creaturile asemeni ţie. Îmbrăţişarea hippioţilor era un scop în sine, dar uneori ducea la sărutări, mozoleli, smulgeri de jeans şi uz de mărgele de amor cu ulei pentru Kama Sutra. În realitate, toate îmbrăţişările din anii '60 erau doar expresia poftei de viaţă care comunica bucuria americanilor de a nu mai fi în război sau atît de săraci încît să creadă că oricine îi ia în braţe vrea, de fapt, să le fure portofelul. În deceniile Suspiciunii (anii '80 şi '90), îmbrăţişările s-au retras, limitîndu-se doar la ocaziile cultuale şi ritualurile bandelor de cartier. Azi, în zorii veacului al XXI-lea, îmbrăţoşarea a revenit programatic, ca mai toate cele. Oamenii se îmbrăţişează ritual, ca parte a programului "zece paşi" sau la sfîrşitul slujbei de duminică. Cuvîntul "îmbrăţişări" este scris, de obicei, pe hîrtiile care se înmînează participanţilor, ca să ştie cu toţi ce se aşteaptă de la ei. Cu toate acestea, americanii se îmbrăţişează încă destul de ţeapăn, ca şi cum tot n-ar fi în regulă s-o faci. În parte, de vină e o rămăşiţă a vechii bănuieli că aceia care te îmbrăţişează sînt nişte hoţi prefăcuţi, iar restul este pur şi simplu sfioşenie. A atinge pe cineva era mare lucru pe vremea cînd în America de Nord trăiau doar o mînă de oameni, despărţiţi de patruzeci de acri de pămînt şi un catîr. Pe vremea aceea, dacă atingeai pe cineva era ca şi cum l-ai fi cerut în căsătorie. Chiar şi pe catîr, dacă îl atingeai cum nu se cade. Aşa stau lucrurile, dar, în ceea ce mă priveşte, mă transform într-un îmbrăţoşător. Cu cît îmbătrînesc mai mult, cu atît mai vîrtos îmbrăţişez oamenii. Fără conotaţii sexuale (mă rog, în majoritatea cazurilor), dar simt că un dram de afecţiune nu are cum să strice. Oamenii devin tot mai bătrîni şi mai fragili, îi văd mai rar decît pe vremuri şi fiecare îmbrăţişare poate deveni cea de pe urmă. Prefer să dispărem - ei sau eu - cu o îmbrăţişare. Şi nu cu o strîngere de mînă stîngace. Cred că m-am înmuiat de tot. Scrisori din New Orleans şi Mesi@ de Andrei Codrescu au apărut la Editura Polirom.