Imaginea proastă se tratează cu timp

Noi cunoaştem mai bine Parisul şi Roma decît Sofia şi Belgradul. Altfel spus, cunoaştem o mulţime de lucruri despre Occident; Occidentul cunoaşte mai puţine lucruri despre noi. Desigur, cunoaşterea noastră nu ne fereşte de clişeizări, după cum şi necunoaşterea lui produce stereotipii. Sîntem chit, la prima vedere. Dar prima vedere e falsă - drept care este nevoie de o a doua. Nu sîntem chit. Cîtă vreme imaginea noastră despre Occident va fi mai bună decît imaginea Occidentului despre noi înseamnă că la mijloc există un clar dezechilibru al balanţei de impresie. Avem cîteva arme de contraatac. Ironia. Miştoul. Hazul de necaz. Dar românii şi România se bucură pe continent de o imagine mai proastă decît merită. Aceasta e realitatea. Putem s-o parăm prin vorbe de duh sau prin constatarea - deseori valabilă - că mulţi dintre proştii lor sînt mai proşti decît proştii noştri. Şi totuşi, dincolo de haz şi de miştouri, există paşaportul, cu coperţile lui vişinii. Şi, dincolo de el, pentru mulţi dintre noi începe un mărturisit sau nu complex. Nemţii şi austriecii, în ce ne priveşte, sînt bănuitori. Irlandezii şi englezii, cînd nu-s violenţi, sînt reci. Francezii, pe care noi îi simpatizăm inexplicabil de mult, sînt circumspecţi (aş putea găsi şi un cuvînt mai dur). Italienii, care au revărsat în ultimul deceniu peste noi divizii de neocolonişti - mulţi, ei înşişi, fără bani şi fără maniere sau cu cîte puţin din fiecare - au ajuns (vezi recentul şi rasistul, totuşi, articol din Il Tempo) - să se teamă de români mai mult decît de albanezi, ruşi şi extratereştri la un loc. Pînă şi grecii - da, gretzii, care acum 90 de ani îşi dădeau prinţesa după prinţul nostru moştenitor şi care acum 20 de ani veneau aici să studieze Medicina mai ieftin - au căpătat între timp o stranie aură de superioritate. Cum oare s-a ajuns aici? Pînă în al doilea război mondial, din România ieşea cine dorea şi putea. Nu era mare chestie ca, român fiind, să te plimbi prin Europa. A venit comunismul - ca o iarnă peste graniţe. Ceva oameni tot mai ieşeau - oameni cu totul şi cu totul aleşi pe sprînceană. Cine erau ei? Activişti de partid, securişti de încredere, universitari, savanţi, sportivi sau actori. Ieşea din ţară cine avea voie. Pentru fiecare, partidul unic şi totalitar se punea gaj; în 99,9% din cazuri, partidul - prin reprezentanţii săi, văzuţi sau nu - făcea trierea. Ieşea chimistul acoperit de laurii Premiului de Stat (Ana Aslan e un caz), istoricul (care poate făcuse şi ceva puşcărie, dar ieşise de-acolo teafăr - precum Constantin C. Giurescu, să spunem), soprana (cum ar fi Arta Florescu), actorul (cîteva generaţii, de la Beligan la Piersic) sau muzicianul (Ion Voicu, cu vioara sa) sau sportivul (de la Ozon la Dumitrache) sau chiar bombe sexuale cu focos geopolitic, direcţionate anume. Mulţi dintre proştii lor sînt mai proşti decît proştii noştri. Şi totuşi... Ce impresie făceau ei în lume? De la bună spre excelentă. Toţi foloseau parfumuri, toţi vorbeau o limbă străină. Ei nu erau media României de atunci, ci crema ei. Cu ei de faţă, străinii aveau revelaţii: germanii şi englezii şi francezii şi italienii redescopereau, brusc, ce insulă latină pierdută undeva în Răsărit este România; mulţi apreciau şi "independenţa" politicii sale externe (au fost ani în care majoritatea liderilor occidentali îi cam ciuguleau din palmă Ceauşescului!) şi, una peste alta, imaginea României era mai bună decît merita. Şi iată-ne în 1990. Din ţară au început să iasă cei pe care regimul comunist nu i-ar fi scos niciodată în vitrină. La Paris, lîngă Luvru, şi la Köln, lîngă catedrală, au apărut români (nu ne interesează aici etnia, ci paşaportul) semi-analfabeţi, mirositori şi murdari, cu cîte un carton agăţat pe piept pe care scria Victims of Ceausescu - Revolution şi alte cîteva chestii la fel de deştepte. Fix pe-atunci, Occidentul trăia fervoarea epocii video. Consuma imagini şi iar imagini - unele dintre ele filmate la Bucureşti sau în zonă, prin cămine de copii capabile să ridice părul măciucă şi în capul lui Yul Brinner. Românii cerşind la Paris sau la Köln nu erau nici ei media României - ci pleava ei. Ei ofereau o imagine la fel de falsă ca aceea a selectaţilor din urmă cu trei decenii; cu ei în faţa ochilor, occidentalii s-au mai înşelat o dată. România n-a mai fost ţara latinismului în floare, ci ţara gitanismului de bidonville. Nu vreau să par cinic, dar cred că - pe termen mediu - nici un guvern şi nici un Dumnezeu nu vor putea face mare lucru spre schimbarea acestor clişee despre noi. Rănile - şi cele de percepţie - se vindecă în timp. În anii ’20, despre polonezi se spunea că sînt patronii generici ai bordelurilor din Argentina. Italienii anilor ’30, în America, păreau a fi cu toţii mafioţi. Portughezii anilor ’60 păreau valeţii Europei, iar spaniolii - grăjdarii. Gretzii? Dacă n-ar fi avut de tocat banii Planului Marshall, îi sufocau de mult coloneii, comunismul sau balcanismul - sau toate trei. Aşadar, nu vă luaţi după cei ce ne vorbesc numai de rău - mulţi dintre ei descriu ce văd în oglindă. Sînt mulţi şi cei care ne vor binele - totuşi să nu ni-l lăsăm luat la prima strigare!