Ierusalimul subpămîntesc (I)

E greu să vezi piațeta Zidului de Apus (numit – doar de către creștini – și al Plîngerii) și să uiți fața zidului de 19 m din meleke, calcar de Ierusalim, pe care soarele îl face cu timpul galben ca untul. Altceva n-a mai rămas nici din Templul lui Solomon, nici din cel reconstruit de Irod cel Mare, decît acest zid de sprijin din jurul Muntelui Templului; asizele din jumătatea de sus au fost refăcute mult după Irod, dar în compensație zidul continuă 13 m sub nivelul pavajului de azi. Pentru mine însă, amintirile cele mai puternice sînt, vrînd-nevrînd, ale unuia care venea aici la muncă. Mai exact, pentru o săpătură arheologică sub clădirea de pe latura nordică a piațetei, gestionată de Western Wall Heritage Foundation și care include și muzeul „Generațiilor“. Această clădire stă deasupra cîtorva spectaculoase tuneluri antice care se întind pe sub ceea ce azi este cartierul musulman al Orașului Vechi. Unul dintre ele este tunelul aflat de-a lungul tronsonului ascuns, de 450 m, din Zidul de Apus, peste care au crescut, cînd istoria era plecată, case, băi, maidane. Celălalt este cel, perpendicular pe Munte, prin care, conform legendei, regele David venea de la palatul lui la Templu. Pentru că munca mea s-a desfășurat chiar aici, despre legenda asta o să mai vină vorba.

Să încerc să zic pe scurt cam cu ce ne luptam. În primul rînd, cu un zid de 14 m grosime, botezat „5006“, făcut de Irod cînd a început reconstrucția Templului (sau poate de Hașmonei – greu de diferențiat arheologic, hai să zicem doar secolul I î.Hr.). Zidul traversa valea ce se întindea în antichitate la vest de Muntele Templului, iar suprafața lui frumos netezită trebuie că servea ca stradă. În diverse locuri ale acestei suprafețe, în funcție de fluctuațiile utilizării ca stradă, apar și alte urme, bazine, fragmente de vase de piatră kallal și chiar ceva dărîmătură din 70 d.Hr., anul distrugerii Templului de către romani.

La început de secol II d.Hr., Ierusalimul roman (redenumit de Hadrian Aelia Capitolina) primește un cadou de care n-avea nici un chef, și anume o rețea ortogonală de străzi. Așa apare, de pildă, axa cardo estică, care începe la Poarta Damascului și o ține tot înainte, traversînd și Via Dolorosa, pînă în piața Zidului. Strada a fost folosită de altfel în toată perioada islamică, și este strada de azi Ha-Gai sau, în arabă, El-Wad, pe unde veneam și eu la lucru, cu chiu, cu vai, în fiecare dimineață. (Ea e vizibilă și pe harta bizantină de mozaic a Ierusalimului, de la Madaba în Iordan). Tot acum, în strada lui Irod, și în alte bolți contemporane, se înfig picioarele unei serii de arce masive (foto: boltă din tunel) care susțin o nouă stradă. Strada asta avea deci pe hartă același traseu cu „5006“, doar că e aflată 5 metri mai sus, și reprezenta a doua axă stradală tipică orașelor romane, decumanus. Bun. Asta a fost partea complicată. Acum urmează partea greu de urmărit.

Cam 100 m din viaduct sînt păstrați, între Zidul de Apus și intersecția cu strada cardo estică. Arcele viaductului roman, care ducea în spate strada decumanus, au fost închise apoi la nord și la sud de alte ziduri, rezultatul fiind apariția unor spații care puteau fi, îmi închipui, folosite inițial ca magazine, cam ca arcadele fostei căi ferate devenite promenadă – coulée verte –, așa cum se văd din Avenue Daumesnil în Paris. Într-una din aceste camere am găsit în colț, direct pe pavaj, un cuptor și monede de la începutul secolului III. Pe la 300, în orice caz, arcadele astea nu mai erau vizibile de departe, deoarece imediat lîngă ele apare calcanul unei mari clădiri publice (poate terme?) construite la sud, între arcade și noua construcție rămînînd doar un pasaj acoperit, extrem de îngust, al cărui aspect „secret“ a fost deci doar un efect secundar al dezvoltării urbanistice. Dacă regele David, tatăl lui Solomon, a trecut pe aici, nu știu, dar sigur n-a fost prin acest pasaj îngust de zidărie masivă, apărut 1300 de ani după el. Iar dacă în arcade chiar funcționau magazine, deverul trebuie să fi scăzut teribil cu un acces atît de prost. Mie mi s-a părut interesant cum încăperile astea încep să funcționeze ca situri arheologice individuale. Deși între patru ziduri și fără ferestre, vezi acumulîndu-se sol, gunoaie, apoi deodată o nouă podea, fie de lut alb, fie de mortar, pe care oamenii încep să facă din nou lucrurile din care viața lor este alcătuită, cu ceea ce, privind în urmă, nu se poate numi decît extremă încăpățînare: negoț, rucodelie, amor, lene. În unele din ele se sapă bazine, îmbrăcate în mortar hidraulic, poate cu scop industrial. În perioada bizantină, în unele bazine se instalează, culmea, pavaj; un altul e umplut și peste el se face o podea; un canal de drenaj trece pe sub boltă spre sud. Cred că e esențial să zic că nici arheologia în Ierusalim nu e scutită de zile plictisitoare, de rutină, de chestii mundane. Canalul ăsta de drenaj are și el locul lui alături de descoperiri mai interesante. Îmi fac deci o datorie din a consemna (deși știu că nu schimbă viziunea nimănui asupra istoriei) că acest canal era plin ochi cu o argilă extrem de plastică și de neagră, în care am găsit și o măsea de cîine. Iar lucrul ăsta nu poate să mi-l ia nimeni. Așadar, la începutul perioadei islamice unele încăperi sînt folosite ca ghene de gunoi, și știu din rapoartele din alte sezoane că într-una din ele s-a descoperit o cloacă din vremea mamelucilor. Joia viitoare revin cu încă două-trei idei legate de săpăturile de lîngă Zidul de Apus.

Foto: wikimedia commons