Identitate şi putere

S-au făcut, în critica românească, de mai multe ori, apropieri între drama lui B.P. Hasdeu – Răzvan şi Vidra, şi „tragedia scoţiană“ a lui Shakespeare – Macbeth. Motivul este evident: similaritatea existentă între protagoniste – doamna Macbeth şi, respectiv, Vidra –, femei cu impuls obsesional pentru putere, dar forţate de propriul gen – aşa-zicînd „secund“ – să acţioneze, în mecanismul politic, prin intermediari (soţii lor – împinşi, compulsiv, către postura de conducători). Nu neg, desigur, validitatea unei astfel de comparaţii. Cred însă că piesa lui Hasdeu are un punct de referinţă mult mai solid într-o altă tragedie shakesperiană de prim rang, cea a maurului Othello. Personajele cu afinităţi în acest caz sînt bărbaţi: controversatul domnitor al Moldovei, Răzvan, şi controversatul general al armatei Ducatului Veneţian, Othello. Vreau să fiu bine înţeles. Nu urmăresc aici articularea unui comentariu literar, fie el şi comparatist, ci analiza unui caz mentalitar, care poate transforma, iată, nişte indivizi onorabili în personalităţi controversate, situaţie intuită de Shakespeare şi, ulterior, de Hasdeu. Aş spune că anomalia în cauză aparţine, paradoxal, mai mult istoriei, decît literaturii.

Despre ambii eroi lumea ştie cîte ceva, măcar generalităţi de manuale. Othello vine din Egipt şi pare a fi, în ciuda originii lui nobile (descinde dintr-o familie regală), ceea ce se numeşte astăzi un mercenar. Îşi oferă serviciile militare diverselor armate europene, aflate în interminabile conflicte teritoriale. În Veneţia, el găseşte, aparent, înţelegere şi apreciere. Devine comandantul oştii şi se mişcă în cercuri aristocratice. Aşa o şi cunoaşte, de altfel, pe frumoasa Desdemona, fiica nobilului Brabantio, femeie cu care se căsătoreşte, de altfel, în secret. Cînd mariajul ajunge să fie cunoscut public, tatăl fetei, Brabantio, îşi pierde practic minţile. Aleargă disperat la duce pentru a cere ajutor. Îi explică acestuia că fiica i-a fost sedusă, negreşit, cu ajutorul magiei negre, de către perfidul maur şi că ea nu ar fi putut niciodată să se însoţească, de bunăvoie, cu „un lucru“ de care mai curînd „te sperii“ decît „te îndrăgosteşti“. Caracterizarea teratologică a lui Othello e amplificată şi de o imagine violentă, repetată pătimaş de Brabantio: „Buze Groase.“ Nobilul veneţian regretă amarnic faptul că l-a invitat pe Buze Groase în casa lui şi că l-a tratat ca pe un prinţ.

Prin natura funcţiei sale, ducele are o atitudine mai raţională. Întîi, subliniază meritele generalului său, prezentîndu-l ca pe un ins de calitate, „calificat“, la rigoare, să-i fie soţ chiar şi frumoasei Desdemona. Ulterior, observînd exasperarea lui Brabantio, dă totuşi ordin să fie adusă presuspusa victimă a practicilor oculte pentru a-şi explica pasul conjugal. Deşi trezită în miez de noapte, Desdemona îşi descrie iubirea pentru Othello în cuvinte patetice, imposibil de combătut. Brabantio se vede nevoit să plece acasă doborît şi să-şi trăiască durerea parentală în singurătate. Ducele, rămas doar cu primul lui consilier, face o remarcă absolut surprinzătoare. Deplînge destinul nefast al bătrînului nobil veneţian, adăugînd că nu ştie cum ar fi supravieţuit el însuşi, dacă fiica sa l-ar fi ales drept soţ pe unul ca Othello. Scena are în ea o doză de oximoron, sugerînd că adevărurile fundamentale şi, în acelaşi timp, murdare ale unei societăţi trebuie căutate mereu în spatele aparenţelor fals strălucitoare. Asistăm, aşadar, la o deturnare a contextului, foarte asemănătoare celei pe care o trăieşte, mai tîrziu, personajul lui Hasdeu, ţiganul Răzvan. Viteaz, corect şi educat, el reuşeşte, prin virtute (chiar dacă presat de ambiţioasa Vidra), să se ridice la rangul de voievod al Moldovei. Ei bine, în momentul în care eroul se află pe punctul de a primi laurii puterii absolute, înşişi prietenii şi tovarăşii lui de luptă, care l-au urmat, cu admiraţie şi credinţă, în toate confruntările (precum înţeleptul Tănase, bunăoară), dezvoltă subite ezitări şi îndoieli. Întreabă ei, nedumeriţi, dacă se cade „să apuce“ tronul ţării „orice neam“?

Să recunoaştem, în interiorul idiosincraziilor societăţilor civilizate rezistă dintotdeauna – uneori, în variantă sublimată – convingerea că identitatea individuală nu va trece niciodată peste cea colectivă. Într-o lume sofisticată (de tipul celei europene), cu xenofobii mai mult sau mai puţin ascunse, un maur şi un ţigan care intră, fie şi cu un bagaj considerabil de calităţi umane, în jocul puterii, intră, de fapt, într-un joc cu focul, foarte probabil suicidal. Avem aici o tragedie culturală, unde destinul personal, prezumtiv excepţional, este mai întîi umbrit şi, apoi, strivit de-a dreptul de implacabilitatea destinelor colective. Deşi triumfători prin identităţile lor eclatante şi centrali prin virtuţile proprii, societatea se străduie, pe fundalul unor atavisme necruţător-discriminatorii, să le atribuie oamenilor prinşi în acest blocaj profiluri de învinşi şi tipologii de periferici. Nu întîmplător, cînd realizează că a căzut în capcana lui Iago, ucigînd-o pe nevinovata Desdemona într-un mod bestial, Othello înţelege că acesta fusese oricum drumul prestabilit (de ceilalţi) pentru el. Se compară singur cu indianul primitiv care „a aruncat o perlă mai valoroasă decît întregul lui trib“. Dintr-o asemenea dilemă identitară, seppuku pare, într-adevăr, singura ieşire onorabilă.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.