Iconografia Gheenei şi vinovăţia noastră

Fiecare zi vine cu imaginile ei: o coloană de maşini, bară la bară, lungă cît două state o mulţime isterizată într-o închisoare cu dom deasupră-i apă care urcă flămînzii împingînd cărucioare din magazinele devastate acoperişuri iţindu-se dintr-un lac întins cît vezi cu ochii oraş mort oraş mut supravieţuitorii triburile stadionul plin de refugiaţi elicoptere deasupra oraşului mort şi neluminat paradă zdrenţăroasă de vagabonzi scuipînd neîncredere camere de televiziune în marş o cutie de ton şi un şirag de mărgele de asta ce zici fost rege de rahat animăluţe moarte putrezind în dosul uşilor încuiate duhoarea putrefacţiei pe care poţi s-o vezi cu ochiul liber întuneric gros căldură un porumbel eviscerat doi cîini împuşcaţi de un hingher cu simbrie o mare de poveşti îngrozitoare crescînd ca frigurile din gurile spurcate ale celor dragi din exil A 11-a zi în iad Lucrăm cu toţii în acest puţ de amărăciune pentru a dezgheţa timpul Cred că ceea ce găsesc greu de înţeles cei din alte oraşe este cît de mult iubesc New Orleans-ul locuitorii lui. Nu vreau să spun că oamenii din Houston sau Cleveland nu-şi iubesc oraşele. Ştiu cu certitudine că prietenului meu Marty îi place la nebunie să locuiască în Shaker Height, în Cleveland. Dar cu New Orleans e altceva - cred - fie şi numai pentru că locuitorilor le-a luat mult timp să şlefuiască un stil de viaţă şi un modus vivendi care să nu poată fi confundat. Toată lumea din New Orleans iubeşte mîncarea, muzica, simţul timpului (leneş) de pe la noi, ale noastre şi numai ale noastre. Aici, la gurile Mississippi-ului, domneşte o senzualitate catifelată pe care nu o vei mai găsi niciunde. Spuneţi-mi ce senzaţie îţi dă aerul din Shaker Heights, la 3 dimineaţa, într-o joi dinspre sfîrşitul lui august, şi pun pariu că nu o să puteţi, pentru că nimeni nu stă treaz la ora aia. Dar în New Orleans - vă spun - e ca un amestec de cerneală şi miere strecurate printr-o sită de lumină argintie de lună. Hai, acuzaţi-mă de poezie, daţi-i drumul. Dar dovediţi că nu am dreptate. N-o să puteţi, pentru că New Orleans este tocmit din iţe de poezie care s-au întreţesut în decursul anilor. Să luăm mîncarea, de exemplu, şi ce crede lumea că este bucătărie ca la New Orleans în New York sau în Seattle, dar orice ar fi crezut ei că este s-a întors iar la New Orleans şi a fost contopit în bucătăria noastră. Cu alte cuvinte, New Orleans este el însuşi, dar şi toate reflexiile pe care alţii le proiectează asupra noastră. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu muzica, şi cu toate locurile pe care muzica le-a făcut faimoase. Ce este House of the Rising Sun? Sau unde este? Ascultă-i pe birjarii de la teleguţele trase de catîri care treceau prin faţa casei mele, purtînd turiştii dintr-un basm în altul, şi n-o să afli nici ce este Casa Soarelui-Răsare, nici unde e, nici cum se scrie. Dar după ce pleci şi te întorci acasă la tine, care nu este la New Orleans, vei fi sigur că tu, şi doar tu anume îi ştii locul secret şi taina şi poate vei simţi că ai şi fost acolo. New Orleans este o esenţă, ceva ce, dacă ar fi pus în şip, ar mirosi atît de tare, încît ai crede că un parfum fiert chiar pe fruntea Diavolului s-ar fi deschis sub nasul tău. Aşa sîntem noi, dar acum simţim totul la un loc, furie şi tristeţe, amărăciune şi teroare, şi vinovăţie. Mai ales vinovăţie. Acelaşi dulce laissez-faire care ne face viaţa atît de plăcută poate fi rădăcina lenei civice care s-a făcut că nu vede corupţia şi care nu s-a îngrijit de ziua de mîine. Nu degeaba Louisiana este numită şi "statul de vis": Katrina ne-a prins visînd. Dacă voluptuoşii noştri ar fi stat de pază, poate că am fi putut salva oraşul. Ne-am fi pregătit pentru asta în tot timpul din urmă cînd ştiam ce ne aşteaptă. New Orleans ar fi trebuit să fie reamenajat încă de la inundaţiile din 1972. În schimb, ca şi cetăţenii din Pompei, noi am adus libaţii zeilor haosului. Carpe diem! Politicienii noştri, ca şi cetăţenii, au trăit clipa, o clipă frumoasă, parfumată, delicioasă şi sexy. Munca, ma