Icoane şi mici

- Ce ţi-a plăcut cel mai mult? - Icoanele şi micii - răspunde un vizitator, fără să clipească. Este noaptea muzeelor. "O noapte de excepţie" - comentează, pentru PRO TV, un taximetrist încîntat de clientela neaşteptată. Într-adevăr, este o noapte extraordinară şi, ca să fim sinceri, neaşteptată şi pentru organizatori. Afluxul de public pe traseele muzeelor este fără precedent, iar cozile care blochează circulaţia în faţa unora dintre muzee te duc cu gîndul la cu totul alte vremuri. Cozi pentru cultură! Doar pentru cultură?... În faţa acestei îmbulzeli entuziaste nu poţi să nu te întrebi ce îi aduce, de fapt, pe toţi aceşti oameni, pentru o noapte, la muzee, ce anume îi motivează suficient de mult pentru a sta la cozi cu care nimeni nu mai este obişnuit şi a se înghesui, făcîndu-şi loc cu coatele, prin săli de expoziţie altminteri prea puţin vizitate. - Sîntem bugetari, nu avem bani şi de muzee. Aşa că profităm de ocazie acum, că e pe gratis - răspund mulţi dintre cei întrebaţi. - În timpul zilei nu avem timp, e o idee foarte bună să se deschidă muzeele şi noaptea, acum putem veni şi noi - mai afirmă alţii. Oare chiar aşa să fie? Nimeni dintre cei pe care i-am văzut perindîndu-se în această noapte prin sălile Muzeului Ţăranului Român nu avea aerul că nu-şi poate permite preţul unei beri pentru a vizita muzeul. De altfel, după ce ieşeau din muzeu, marea lor majoritate se opreau îndelung la mai multe beri, la grătar şi la taraful gorjeneasc "ca la carte", care le cînta la masă şi pe care îl şi cinsteau cum se cuvine. Este greu deci să accepţi ca atare motivaţia financiară - chiar dacă argumentul, nemărturisit, că "se dă pe gratis" nu este chiar lipsit de importanţă nici în acest caz. Nici povestea cu timpul nu stă prea bine în picioare. Este, desigur, o ocazie aparte, un "timp" de graţie ce se cere folosit, dar aceasta nu înseamnă că în tot restul anului toţi aceşti oameni nu ar avea două, trei ore disponibile pentru a vizita un muzeu, dacă şi-ar dori cu adevărat acest lucru. Mai mult, unii nici nu ştiu prea bine unde au ajuns: Auzi, fată, unde sîntem aici, la geodezie?... - se întreba un grup de tineri făcîndu-şi loc prin sala Puterea Crucii de la MŢR. Şi atunci? "Ai motiv oficial să te prindă dimineaţa în oraş: s-a deschis muzeul pentru distracţie!" - titrează TimeOut, oferind astfel şi o anumită perspectivă asupra fenomenului. S-ar părea că Noaptea muzeelor este pe cale să devină - deocamdată cel puţin, şi cel puţin în Bucureşti - un fel de carnaval urban, spontan şi pestriţ, născut din nevoia de sărbătoare a unui oraş sufocat şi sufocant. Un carnaval fără măşti şi ritual, dar un eveniment carnavalesc în care locuitorii urbei participă la jocurile diverse ale muzeelor şi devin, conştient sau nu, pentru un scurt timp, personaje ale unui alt scenariu decît cel cotidian. O fiesta al cărei spaţiu îl depăşeşte cu mult pe cel al sălilor de muzeu, care se desfăşoară pe străzile şi în parcurile oraşului, pe traiectoriile întîlnirilor şi în locurile unde poţi să vezi şi să fii văzut. Pe scurt, Noaptea Muzeelor nu se desfăşoară (doar) în muzee, ci mai mult într-o topografie urbană pe care cetăţenii oraşului o construiesc şi o iau în stăpînirea lor spontană şi haotică. Deschizîndu-şi propriile porţi, muzeele deschid astfel, de fapt, porţile oraşului. Rezultă o adevărată "tradiţie inventată", într-un oraş care şi-a distrus sistematic, în timpul comunismului şi după, aproape orice tradiţie urbană. Să corespundă oare aceste efecte ce încep să se întrezărească unor intenţii şi strategii îndelung elaborate ale organizatorilor? Nu cred că ar fi onest să spunem aşa ceva... Lucrurile sînt la fel de confuze şi improvizate şi pe această parte. Muzeele trebuie să se deschidă mai mult către public, mai ales publicul tînăr, care nu este obişnuit să vină la muzeu - declara o responsabilă de muzeu pe unul dintre posturile TV. Absolut de acord, doar că există foarte puţine muzee care au început să facă acest lucru în mod sistematic şi nu doar festiv(ist), cu ocazia Nopţii muzeelor. Pe de altă parte, colaborarea dintre muzee este sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire, iar concurenţa este de genul capitalismului sălbatic din anii ’90: se copiază, se invidiază, se inventează, se încearcă şi se greşeşte, dar, una peste alta, se mişcă. În sfîrşit, cu rare excepţii, muzeele nu sînt încă prezenţe urbane vizibile şi valorizate şi de cele mai multe ori nu fac parte din reţelele turistice ale oraşului. Cu ocazia Nopţii muzeelor s-a pus la dispoziţie, de pildă, o linie de autobuz care să lege toate muzeele bucureştene active, dar ea a dispărut a doua zi dimineaţă aşa cum a apărut. Un proiect de "muzeobus" permanent pentru Bucureşti există la MŢR de peste un an, dar încă îşi mai aşteaptă ultimele binecuvîntări ale edililor. Alte proiecte care să lege muzeele de oraş există şi în alte părţi (nu neapărat în muzee), dar ele sînt percepute mai degrabă ca nişte ciudăţenii şi au, cel mai adesea, o viaţă scurtă şi un impact limitat. Pe scurt, oferta muzeelor în şi pentru urbe este, deocamdată, aproape la fel de incipientă şi nesistematică precum cererea publicului urban, care nu vrea să rateze nici o ocazie. Marea îmbulzeală din acest an ar trebui să pună deci pe gînduri muzeografii, care vor trebui să-şi (re)gîndească strategiile pentru a echilibra, cu tact şi profesionalism, şi nu de-a valma, "icoanele" şi "micii" şi a răspunde astfel unei cereri reale, chiar dacă difuze, din partea publicului larg. Şi ar trebui să pună pe gînduri şi edilii, care ar putea pricepe din astfel de evenimente măcar faptul elementar că simbolurile culturale sînt, în sine, o monedă electorală mult mai puternică decît o lingură de fasole. Nu trebuie să fii Pompidou sau Chirac pentru a pricepe că Paris vaut bien un musée...