Hybris și colesterol

Un erou cu două coarne închide triburile Gog și Magog pînă la sfîrșitul lumii în spatele unei porți de fier. Frumosul gest apare în sura 18 (al-Kahf) din Coran, și eroul e cu siguranță Alexandru cel Mare. A fost o vreme în Orientul antic cînd cam toată lumea avusese o dată în mînă, sau măcar văzuse în mîna altcuiva, o monedă cu figura lui împodobită cu coarnele de berbec ale zeului egiptean Ammon. Asemenea legende despre Alexandru au circulat în neștire din epoca elenistică încoace, iar multe au fost incluse în așa-zisul roman al lui Alexandru, scris sau compilat prin secolul III de un anonim (numit de istorici Pseudo-Kallisthenes). Episodul cu zăgăzuirea lui Gog și Magog e încorporat aproape simultan în Coran și în texte bizantine, din care unele, mai relaxate, dezvoltă o interpretare apocaliptică a lui Alexandru.

Traducerile romanului lui Pseudo-Kallisthenes fac treptat din Alexandru cel istoric un Alexandru moralizant, semiprofetic și protocreștin – și devin o sursă predilectă de monștri pentru arta romanică. E drept că, în unele redactări, el devine de-a dreptul un creștin (sau chiar musulman) fervent. Asta pentru că probabil nu există text antic care să fi fost în asemenea măsură în domeniul public, încă de la apariție, ca romanul lui. Iar reprezentările lui Alexandru în arta creștină – care mă interesează aici – se bazează aproape exclusiv pe acest roman, și deloc pe istoricii antici, mai solizi.

Prezența macedoneanului în biserici și catedrale se explică probabil prin faptul că povestea lui intră în conștiința publică medievală drept un fel de capitol-anexă al istoriei biblice. Într-unul din pasajele dedicate lui Alexandru din Vechiul Testament se vorbește de victoriile lui asupra întregului pămînt și de felul în care ele au făcut inima lui să se semețească (1 Mac. 1:4, în registru istoric; Alexandru apare, de exemplu, și în Dan. 8:5-21, în registru vizionar). Tînărul general devine deci pentru creștini un exemplu clasic de trufie. Că spre sfîrșit a impus lumii grecești să l trateze ca pe un zeu n-a frapat pe nimeni ca un semn de modestie compensatorie. Pe un capitel din catedrala din Basel, ridicarea la cer a lui Alexandru e sculptată alături de căderea în păcat și alungarea din paradis – echivalentul locului celui mai prost din avion care ți se poate repartiza.

În romanul grecesc, regele îi povestește într-o scrisoare mamei sale că a pus la cale să zboare ca să cerceteze cerul (nu ca să-l cucerească, pare mai mult un capriciu științific). S-a suit astfel într-un fel de coș zdravăn, la care a legat cu lanțuri doi vulturi înfometați, deasupra cărora ținea un fel de prăjini cu friptură în vîrf. Momeala face vulturii să zboare, pînă cînd o forță divină îi prăvălește din tăriile cerului, la zece zile de mers de armata lui. Alexandru nu se rănește, fiindcă – ne lămurește imediat textul – era doar în coșul lui. Tema a fost imediat turnată în artă în Orientul sasanid și schema a rămas apoi practic neschimbată în tot Evul Mediu, fiind cea mai populară reprezentare a lui Alexandru în arta creștină. E important de zis că, în originalul grecesc și în prima traducere latinească a romanului lui Alexandru, mijloacele de zbor sînt asigurate cu multă plăcere de vulturi, dar o traducere enorm de influentă din secolul X îi înlocuiește pe vulturi cu grifonii (deci cu vulturi cu adaos de lei). De-atunci încolo macedoneanul e tras în cer de grifoni, ilustrație pentru hybris/superbia, și scena apare frecvent în artă, de la mănăstirea Dochiariu de la Athos la catedralele de la Moissac și ­Nîmes în Franța, de la un relief bizantin de la San Marco în Venezia și un mozaic de pe podeaua catedralei din Otranto în Italia la reprezentări pe catedralele din Basel, Konstanz, Freiburg și, în secolul al XIV-lea, Köln. (O altă temă, apărută mai tîrziu în bisericile ortodoxe, este cea a Sf. Sisoe contemplînd trist scheletul lui Alexandru cel Mare, care într-adevăr nu pare să o ducă prea bine.)

În scena zborului, Alexandru, identificat uneori și prin inscripții, apare deci frontal, solemn în nacela lui experimentală (care uneori e un tron sau chiar un car), flancat de grifonii monstruoși, dar maiestuoși, care întorc capul spre el. După mintea mea se ivește totuși aici o mare problemă. Majoritatea artiștilor, care lucrau după caiete de modele, și marea majoritate a privitorilor, iar azi probabil toți privitorii, își închipuie că Alexandru ține în mînă un fel de sceptre sau lăncii (căci așa arată), care ajung chiar să semene cu un fel de flori cu lujere lungi. În realitate, cum știm, ceea ce ține el sînt acele prăjini cu ceva oi fripte în vîrf, cum zice textul și cum ocazional se vede foarte clar în cîte un manuscris iluminat sau în cîte o xilogravură. Întrebarea pe care mi-o pun este deci: cum poți sta tras în fir de aur, cu gloria lumii în obraji, contemplînd pătruns, de la înălțime, soarta muritorilor, în vreme ce pe prăjinile alea ți se scurge încet pe mîini sosul gras? Nu mai discut dacă avem aici un exemplu de cruzime împotriva animalelor, deoarece cred că asociația pentru protecția grifonilor se va autosesiza.

Legat de grifoni: se crede că pînă prin secolul VI nu se cunoștea în Occident povestea zborului lui Alexandru. Există însă un mozaic cu vreo două secole mai vechi în Piazza Armerina, care arată un grifon cu labele pe un fel de cutie în care se întrezărește fața unui om. Scena a fost interpretată în fel și chip de istoricii de artă (că, de exemplu, orice-ai face nu poți scăpa de Nemesis etc.), dar nu mi se pare exclus să fie legată de tema noastră.

Cînd, prin secolul al XVI-lea, romanul se traduce și în românește (după o traducere sîrbă), Alixăndria devine și la noi o mină de idei pentru pictura bisericească, că e vorba de Alexandru cu Por împărat, de Alexandru în infern sau, în Oltenia, de calul său Ducipal (gr. Boukephalos). Probabil însă pentru că variantele românești, cel puțin cele două pe care le-am văzut eu, nu cuprind și episodul cu zborul, el nu pare să fie reprezentat, dacă nu mă înșel, în bisericile românești. Altminteri, în decorația lor apar destui grifoni din bestiariile medievale (de genul Fiziologului). Tristețea zgripsorului rămas fără Alexandru – și fără cotletele sale.

Foto: wikimedia commons