Hrana

Inaugurată printr-un dublu vernisaj zilele acestea la Muzeul Ţăranului Român, expoziţia despre hrană încheie şi închide viziunea lui Horia Bernea. Nu întîmplător de-abia acum, căci "hrana" vorbeşte despre tot şi este în toate. Probabil de aceea a şi fost atît de greu de realizat, a luat atît de mult timp şi a rămas ultima sală din "expunerea permanentă". Hrana, şi nu mîncarea, hrana, şi nu doar alimentaţia. Hrana care - mă încăpăţînez să cred - l-a făcut pe om. Munca a venit doar mai tîrziu, pentru a procura hrana necesară... Într-un articol genial despre "sociologia prînzului", pe care îl citez cu toate ocaziile, Georg Simmel îşi pune, prudent, această problemă a relaţiei dintre "prînz" - şi, mai larg, comensalitate - şi originea Omului, ceea ce l-a săltat pe acesta din regnul animal spre o lume aparte, pe care o numim umană. Sociologul german avansează chiar ipoteza că forma rotundă a meselor şi a vaselor constituie urme materiale ale acestei origini. Esenţa acestei metamorfoze o constituie "miracolul" prin care mîncarea fiecăruia a devenit hrana noastră cea de toate zilele, masa noastră comună. Practica prînzului (şi a altor mese comune) a transformat tot ceea ce este mai biologic, mai supus imperiului necesităţii şi mai egoist în fiecare individ viu - mîncarea - în eveniment social împărtăşit de comunităţi care devin, prin aceasta, umane. Căci nu mă pot împiedica să fantasmez şi să mă întreb cum ar arăta un leu sau un lup chemîndu-şi confraţii cu paşnicul "poftiţi la masă!". "Prînzul" lui Simmel transformă astfel fiziologicul în sociologic şi prezidează constituirea socialului. Hrana împărtăşită cu această ocazie se transformă din pradă în dar, devine schimb între egali, care consimt să ofere, să primească şi să înapoieze hrană - ba chiar, mai departe, să renunţe eventual la ea pentru a o schimba pe alte bunuri umane. Or, omul pare a fi acel animal care a descoperit avantajele schimbului, îmblînzind şi "umanizînd" astfel, prin comensalitate şi schimbul de femei, cele două instincte naturale fundamentale: nutriţia şi reproducerea. Nu este de mirare astfel, pe de altă parte, că exact mîncarea şi sexualitatea au făcut totdeauna şi pretutindeni obiectul celor mai multe norme, tabuuri şi celebrări, posturi şi sărbători, încercînd să reglementeze sui generis această tensiune definitorie dintre tot ce este mai "josnic" şi în acelaşi timp mai "înălţător" în aceste practici umane. La o privire mai analitică, hrana configurează spaţiul uman prin două coordonate distincte şi îngemănate: dimensiunea "orizontală" a ospitalităţii şi aceea "verticală" a sacrificiului. Ospitalitatea, pe care o regăsim pretutindeni şi dintotdeauna, reglementează relaţiile dintre oameni în planul existenţei lor sociale. Prin ambivalenţa sa constitutivă (ospitalitate/ostilitate, hospes/hostis, substantive derivate din verbul hostire, a compensa, a trata de la egal la egal, a da înapoi), ea reprezintă un fel de drept cutumiar internaţional, dictînd atitudinea faţă de Celălalt, faţă de străin şi stabilind criteriile după care acesta va fi "omenit" - şi astfel transformat în "om ca şi Noi" - sau, dimpotrivă, exclus de la masa proprie - şi astfel alungat din rîndurile noastre, eventual omorît. De la popoarele Antichităţii şi pînă la kanun-ul încă funcţional în Albania vecină, legile ospitalităţii sînt dintre cele mai stricte şi pun în scenă o imensă diversitate de practici culturale. Complementar, hrana poate fi şi obiect al sacrificiului şi astfel vehicul al relaţiei cu divinitatea, începînd cu hostia (derivată şi ea din verbul hostire), acea victimă sacrificată pentru a compensa mînia zeilor şi sfîrşind cu varietatea indefinită de mîncăruri rituale şi ofrande aduse divinităţilor şi strămoşilor. Creştinismul uneşte apoi aceste două perspective, prin identificarea pîinii cu corpul Domnului şi a vinului cu sîngele divin, transformînd astfel foamea şi setea într-o adoraţie de fiecare zi. Cele două expoziţii simultane de la MŢR se joacă diferit cu aceste perspective şi cu bogăţia etnografică fascinantă a hranei. Într-un caz, scenografia se desfăşoară opulent şi prin juxtapunere în planul descriptiv al etnograficului. În celălalt caz, ea evoluează, printr-o spirală pe care se sprijină întreaga expunere, pe verticala legăturii cu sacrul - dar şi, în acelaşi timp, pe traiectoria ascendentă a interpretării antropologice, "la puterea a doua", a (aproximativ) aceluiaşi material empiric. Vizibil opuse, chiar şi la o primă vedere, cele două expoziţii oferite simultan de către Muzeul Ţăranului Român reuşesc performanţa rară în cultura recentă a ţării noastre de a sublima un conflict într-un dialog: vizitatorii au ceva de învăţat din privirea împreună a celor două viziuni, şi nu din competiţia lor trivială. Împreună şi dincolo de diferenţe, ele ne aduc aminte apoi despre cultura şi istoria care se ascund în spatele gesturilor mărunte, în speţă dincolo de ceea ce tratăm cu indiferenţă ca "mîncare". Nu pot, în acest context, să nu devin "tradiţionalist", comparînd ţărănescul - şi "vechiul" - poftă bună! cu recentul şi cu adevărat trivialul să aveţi poftă! Expoziţiile cu pricina ne aduc aminte încă o dată că nu despre "poftele" corpului este vorba atunci cînd vorbim despre hrană, ci despre acea poftă bună, care transfigurează animalul în om şi-l apropie, prin acelaşi gest, de Dumnezeu. Aşadar, vă urez poftă bună! Şi duceţi-vă să vă împărtăşiţi din hrana "ţăranului român"!...