Hotel nou, somn fără egal

Am spus "Aş vrea o cameră liniştită, cu un pat din acelea în care îţi poţi regla nivelul de somn". Eram într-unul din acele hoteluri care pretind că, după ce ai dormit acolo, poţi să te arunci de pe munte sau să pilotezi un avion, atît de energic te simţi datorită somnului pe care ţi l-au oferit. Mai toată America a suferit de insomnii de prin anii ’50, deci vă puteţi imagina ce tare ne loveşte o astfel de promisiune. Eu, unul, aş merge pe jos o milă întreagă pentru o astfel de chestie, dar nu are nici un rost, fiindcă, pentru a ajunge la un atare loc, e nevoie să conduci cel puţin 30 de mile. Nici vorbă de mers pe jos. - Desigur, mi-a spus ea, o să vă dau o cameră pe un etaj cu foarte puţini oameni sau poate chiar deloc. Şi nu glumea. Camera era cea mai liniştită şi cea mai mare încăpere pe care o poţi găsi la etajul al cincilea al oricărei clădiri. Patul era enorm şi covorul - nou. În cameră se găseau un frigider mic şi un televizor imens. Aerul condiţionat sufla la maximum şi interiorul arctic contrasta plăcut cu cele peste 30° de afară. L-am închis. Panorama asupra autostrăzii, ce se deschidea de la fereastră, era imensă, sfîrşind dincolo de maşini, într-o pajişte punctată cu viitoarele ruine ale unui nou cartier. Mult dincolo de cartier, cîteva vaci ignorante păşteau pe fantomele viitoarelor supermarket-uri. Mi-am conectat laptop-ul la Internet şi mă apropiam de finele celor şaizeci de e-mail-uri care preaslăveau nu ştiu ce acţiuni la bursă care m-ar putea face atît de bogat încît să mă înfrupt din acel viitor de-abia întrezărit. Atunci am decis să fac o baie în cadă. Sala de baie avea un aer de nou, aşa că am dat drumul la apa caldă. A pornit gîlgîind din robinet, dar în acelaşi timp şi din duş. Am rotit butonul duşului ca să-l opresc, dar n-a vrut să se mişte, aşa că am decis să fac o baie şi un duş în acelaşi timp. Problema era că perdeaua de duş atîrna în cadă, care era udă. Am scos perdeaua din cadă, ceea ce a permis duşului să stropească dincolo de ea, în cameră, peste hainele mele. Cînd am dat buzna în camera mea congelată, neafectată de porunca mea anterioară de a se încălzi, am închis panorama, trăgînd draperiile, şi m-am viermuit iute între cearceafuri. Atunci a început camera să scîrţîie. Colţul camerei suna de parcă stătea să se fărîme. Tavanul de deasupra arăta ochiului o pată de apă care se lăţea. Am ascultat un timp scîrţîitul ameninţător, apoi am pus mîna pe telecomandă, să dau drumul la televizor ca să acopăr scîrţîielile. Telecomanda nu funcţiona, dar televizorul a început să scoată nişte pocnete, ca şi cum s-ar fi încălzit pentru lansarea unui foc de armă în direcţia mea (ceea ce ar fi corespuns intenţiilor mele, dacă ar fi fost focuri de armă televizate, dacă mă-nţelegeţi). Am sunat la recepţie. - Camera asta scîrţîie de parcă acoperişul stă să cadă din clipă în clipă, duşul nu vrea să se oprească, e prea frig şi cineva mă împuşcă din televizor. - Nici o problemă, domnule, a ciripit tînăra veselă de la recepţie. Coborîţi şi vă dăm altă cameră. Am primit cheia unei camere aflate cu trei etaje mai jos. - Mulţumesc, i-am spus plin de recunoştinţă recepţionerei care era încă la vîrsta şcolii. Începeam să cred că o iau eu razna. A mai stat cineva la etajul ăla liniştit? - O să notez, domnule. Clădirea se prăbuşea, aşa aţi zis, nu? O să anunţ administraţia. - Corect. Noua mea cameră părea la fel de nouă ca şi vechea mea cameră, numai că un pic mai veselă. M-am întins în pat şi am oftat din rărunchi. Apoi a început scîrţîitul. traducere de Ioana AVĂDANI