Homo Inconspicuus

Deși nu se remarcă vizual prin ceva anume, e din ce în ce mai vizibil. Nu prin apariția sa fizică – despre care nu poți spune absolut nimic –, ci prin rezultatele prezenței și înmulțirii sale pe această lume. Nu e o ființă ștearsă. Dac-ar fi așa, ai avea, totuși, cîteva detalii de care te-ai putea agăța pentru a-l descrie. E o vietate care s-a adaptat atît de bine la mediu încît se poate confunda cu orice element, din orice peisaj. E cea mai avansată expresie a procesului evolutiv pe care îl parcurge ființa umană. O adaptare atît de sofisticată încît această ramură a speciei pare că există chiar la frontiera lumii, dincolo de care începe o altă dimensiune. Și e foarte aproape de un anumit nivel de perfecțiune. Nu în tehnicile de camuflare, pentru că a depășit net acest nivel. Ci în capacitatea de a cuceri orice fel de teritoriu. Pentru că nu se mulțumește doar cu faptul că, odată ce l-a invadat, ocupă un anumit spațiu. Asta fac ființele rudimentare.

În acest caz, ființa fără portret fizic devine o substanță care se încorporează chiar și în ideea de materie care alcătuiește teritoriul cucerit. Devine o componentă a acestuia. E atît de complex acest mecanism încît nu poate fi descris rezonabil, folosind cunoștințele pe care le avem la ora asta. Imaginați-vă un fel de pînză freatică, întinsă peste tot, dedesubtul a ceea ce am numi suprafață a umanului. O unduire a unui fluid vital, care scapă oricărei definiții, aflat la frontiera stărilor de agregare. Ființa fără însușiri fizice a pătruns, la un moment dat, prin multele crăpături ale acestei suprafețe. N-a fost nevoie să înoate sau să exploreze adîncurile fluidului. Pur și simplu s-a dizolvat în el, s-a răspîndit în acest mediu, devenind imediat o parte a elementelor care îl alcătuiesc. Nu e nevoie nici măcar să călătorească în diferite locuri ale lumii. Ajunge instantaneu, dizolvîndu-se în orice element component al acestei dimensiuni în care trăim. Fenomenul merge atît de departe încît doar figurile de stil mai pot să-l exprime. Doar o metaforă largă mai are posibilitatea de a se încumeta să-l descrie. În puține cuvinte, ar fi cam așa: e ca și cum o insulă îndepărtată, complet neexplorată, ar conține impostură cu mult înainte ca o ființă umană să pună piciorul pentru prima dată pe țărmul acelui petec de pămînt pierdut în ocean.

Bineînțeles că ființa fără însușiri fizice e o specie extrem de solidară. Și e vorba despre o solidaritate care a depășit de multă vreme hotarul oricărui fel de exprimare. Se simt între ei mult dincolo de norul feromonic invizibil, cel care înconjoară existențele rudimentare, oprite gîfîind de oboseală pe treptele inferioare ale evoluției. Ființa fără portret fizic își recunoaște congenerul după un anumit fel de vibrație. E ca un soi de verigă care se deschide numai și numai în prezența unei anumite frecvențe, acceptă înlănțuirea și se închide imediat, formînd o legătură de o trăinicie pe care speciile obosite nici măcar nu și-o pot imagina. Odinioară, cu foarte multă vreme în urmă, în preistoria profundă a acestui fenomen, denumeam această legătură ca fiind „solidaritatea impostorilor“. A trecut mult amar de vreme de atunci, iar schimbările sînt profunde, mai ales acum, cînd întrezărim cîte ceva prin crăpăturile limitelor la care cunoaștem universul. Ființa fără însușiri fizice a trecut de mult timp prin aceste crăpături. Ne așteaptă liniștită dincolo, după ce ea deja s-a dizolvat în peisajul în care noi vom păși, emoționați, mîine.

Dacă vreți să recunoașteți cumva această specie în spectrul vizibil pe care-l poate percepe ființa umană, uitați-vă cu atenție, pur și simplu, peste tot. Dar mai ales în instituții publice, în companii transnaționale și în politică. Sînt mediile propice în care fertilitatea speciei duduie. Acolo se simt minunat, la căldură și umezeală, culturile din care zămislesc aceste clone perfecte. Acolo se găsește lichidul amniotic în care se dezvoltă fulgerător acest miracol al evoluției. Acolo e matca acestui soi de entitate născută din esența dorinței de a cuceri. O ființă hibridă, alcătuită dintr-un tub digestiv și un aparat reproducător extrem de performant, pe suprafața cărora s-au fixat cele mai sofisticate mecanisme de apărare și supraviețuire. O existență mutată într-un fel de transparență care poate atinge perfecțiunea, la deplasarea prin orice mediu, în așa fel încît prezența acestei comunități, gigantice din punct de vedere numeric, să fie abia perceptibilă.

Dar paradisul acestui soi de ființe se găsește în „mediul artistic“ și în universitate. Acolo este laboratorul în care se dezvoltă cu adevărat această specie colosală. Acolo se întîlnesc vîrfurile absolute ale procesului evolutiv fulgerător, deja imposibil de perceput și de măsurat cu mijloace clasice. În gelatina luminată multicolor, în forfota prețioasă a „mediului artistic“ și în hățișul de regulamente și vasalități al universității, în aceste spații sigure crește o adevărată elită a unei specii fenomenal de performante, capabilă să se dezvolte galopant și să se autocontemple în același timp. Codurile lingvistice, vestimentare, comportamentale au fost depășite de multă vreme. Rudimente de acest fel se mai păstrează doar în peșterile din subsolurile articolelor, unde se mai practică mușcături și fugi mîrîite, la umbra identității false sau la cea a semianonimatului. Însă la suprafață, în lume, vibrația în care se comunică între aceste exemplare diurne, pe frecvențe extreme, e deja un sunet de fond al întregii lumi în care trăim. Nu se mai poate pune problema studierii amănunțite a acestei specii, pentru că studiul însuși a devenit un sistem de înțelegere în care s-au dizolvat pionierii acestui model civilizațional, exemplarele de elită, vîrfurile acestei clase care acum stăpînește discreționar universul cunoscut. Lumea e de mult cucerită. Iar unii dintre noi ne înșelăm, de multă vreme, crezînd că sîntem altceva. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.