Greyhound 2007
Bun venit la frumosele zile de odinioară. Nu am mai mers cu Greyhound de la furtună încoace, dar schimbarea e uimitoare. Patru puşcăriaşi, cu tricouri albe şi jeans suflecaţi, s-au îndreptat către fundul autobuzului, urmaţi de cîteva femei tatuate, de varii vîrste şi dimensiuni, şi de doi copii. Eu m-am aşezat mai în faţă. Pe partea cealaltă a culoarului dintre scaune şedea o femeie între două vîrste, cu o fătucă de vreo 12 ani, iar în spatele ei - un bărbat cam de vîrsta ei, cu un puşti de 6 ani. Şoferul şi-a făcut numărul - ăla cu nu fumaţi, nu beţi, nu daţi muzica tare - şi am pornit. Femeile din spate s-au lansat într-un zgomotos exerciţiu, punctat cu obscenităţi la fiecare două vorbe, şi rîzînd de parcă ar fi spus cele mai spirituale lucruri din lume. Ceea ce spuneau - cum aveam să aflu de îndată ce am ciulit urechea - era că ele sînt împotriva poliţiştilor şi a lumii întregi, că sînt refugiate din New Orleans şi că n-or să înghită nici un rahat, de la nimeni. Făceau ca elicopterul, zgomot pe care îl absorbiseră din ziua în care fuseseră salvate pe calea aerului şi făceau mişto de Houston, unde locuiau acum. Se întorceau la New Orleans ca să-l ia din nou în stăpînire, pentru că n-or să lase nici un (introduceţi aici lista completă de denumiri rasiale jignitoare) să le ia ce-i al lor. Un copil începu să se smiorcăie şi maică-sa sau altcineva i-a strigat: "Ia mai taci în... mea din gură! Treci la culcare!". Chestia asta a fost urmată de ceva ce suna a palmă, spre aprobarea generală a hoardei gîgîitoare. Cam la jumătate de oră de astfel de voiaj, beutura sau drogul sau ce-o fi fost chestia aia, care le făcea atît de veseloase, se învîrtoşă şi mai şi, aşa că fumul de ţigară începu să se prelingă către noi prin autobuz. Şoferul o avertiză pe fumătoare să stingă ţigara, şi atunci cînd tot ce obţinu fu doar un potop de vorbe de ocară, dădu drumul la aerul condiţionat, aşa că întreg autobuzul deveni un soi de congelator. Nu le opri pe gîgîitoare, dar noi, ceilalţi, am îngheţat pînă la oase. Vecinii mei purtau o conversaţie cu voce joasă despre cît de proaste sînt şcolile din New Orleans şi cum or să plece ei din oraş, de îndată ce or să facă rost de bani. Am prins din zbor cîteva vorbe despre cum tratau autorităţile "comunitatea neagră" din New Orleans, dar sunau de parcă ar fi fost citite dintr-un ziar. Oamenii erau din clasa de mijloc şi se dădeau de ceasul morţii să demonstreze că nu au nimic în comun cu scandalul din spate. Cînd frigul deveni de nesuportat, mi-am luat canadiana din rucsac şi mi-am pus-o pe mine. Ceilalţi se chirceau şi atît. Părinţii se trăgeau mai aproape de copii, în căutare de puţină căldură. Dar nimeni nu spuse nici o vorbă, nici şoferului, nici scandalagiilor din spate. Frica domnea în autobuz. Autobuzul nu era nimic altceva decît un microcosmos al oraşului de azi. traducere de Ioana AVĂDANI
