Great Britain Was Here
E o vreme grea pentru anglofili. De la un timp, spectacolul țării pe care o admiră necondiționat e ceva care oscilează între ridicol și exasperant. Sau, cel puțin, așa pare pentru unii. Dar e clar că a devenit foarte neplăcut să mai fii anglofil în zilele astea. Ai senzația că spațiul acela pe care l-ai idealizat ani la rînd îți refuză orice formă de afecțiune și de admirație. Pentru unii e de-a dreptul dureros. Crezuseră, la un moment dat, că au acces în spatele scenei, să se tragă de șireturi cu Robert Plant și cu Roger Waters. Ei bine, spectacolul s-a încheiat. Iar trupa noastră favorită nu dă nici un bis. Și nici nu mai stă la poze cu fanii înrăiți. Apropierea prea mare nu e bună. Cum să rămîi un ideal dacă ești atît de accesibil?
La ani buni după sfîrșitul războiului, generalul De Gaulle ne-a avertizat. A făcut-o, cumva, chiar și pentru noi, esticii, care la vremea cu pricina ne găseam dincolo de un zid ce părea imposibil de dat la o parte. Dar asta e o altă poveste. În stilul acela atît de personal – amuzant pentru unii, impresionant pentru alții –, omul ne-a pus în gardă foarte limpede. Ne-a explicat că, dacă e vorba despre vreo uniune de țări și de valori de pe acest continent, trebuie să înțelegem că Anglia nu face parte din acest „film“. Insularitatea, tradiția esențial diferită, balanța economică, obiceiul de a obține hrană foarte ieftin din toate părțile lumii și multe alte motive pe care De Gaulle le-a nuanțat în mai multe rînduri, toate astea fac din Anglia un pericol la adresa unui proiect comun european. Mulți s-au grăbit să pună aceste afirmații pe seama unor sentimente personale ale generalului, izvorîte din eterna hîrîială istorică dintre francezi și englezi. Cert e că vorbele au rămas, iar citarea lor s-a petrecut din ce în ce mai des, odată ce uniunea țărilor de pe continentul european prindea contur.
De Gaulle a murit în 1970. Ecoul profețiilor sale la adresa proiectului european s-au stins sub hărmălaia marilor concerte. Beatles se clasicizaseră deja, iar Led Zeppelin, Pink Floyd, laolaltă cu toată adunarea de artiști legendari, abia începeau să facă ravagii în sufletele fanilor. Cu toată Revoluția ei, cu toată istoria culturală, Franța își încheia influența vie. Devenea un mare reper de dicționar. America deschidea scena show-ului mondial, iar Anglia o ocupa cu artiști care făceau o lume întreagă să fredoneze aceleași lucruri. Uriașă performanță. Să rechiziționezi mai toată cultura pop, adică să confiști o epocă, nu e o performanță de duzină. Sigur că marile culturi își bazează măreția tocmai pe această forță de confiscare. E un subiect care-i exasperează pe unii și-i amuză pe alții, într-o continuă dispută pe marginea a ce-o fi „mic“ și ce-o fi „mare“. Dar, dincolo de zgîmîirile de la periferia fenomenului, dimensiunea acestei confiscări de piață a fost atît de mare și atît de rapidă, încît s-a și comportat foarte diferit de mecanica culturală cu care omenirea era obișnuită.
În percepția publică, America a devenit marea forță, cu toate implicațiile acestei imagini, iar Anglia un soi de delicatesă cu geometrie variabilă. Pe de-o parte, ceva care pare foarte accesibil. Pe de altă parte, o adevărată instituție, o definiție de „establishment“, un spațiu al tradiției care nu se perimează, ci rămîne mereu la modă. Noțiunea de „clasic“ căpăta într-un mod cumva fermecător un aer mai prietenos. Nu mai era clasicul acela pe care îți dorești să îl dărîmi ca să spui ceva nou. Nu mai era opreliștea din calea progresului. Bătrînul englez a devenit bunicul universal, șugubăț și relaxat, elegant și de gașcă, în care-ți pui toată încrederea și simpatia. Un „lord“ sau o „lady“ au devenit etichetări înrădăcinate adînc în stratul cultural al lumii, alături de vasta suită de implicații ale faptului că întreaga planetă vorbește engleza. Iar „vorbește“, în cazul de față, nu înseamnă doar a articula ceva în limba cu pricina, ci a fi literalmente cucerit de o modalitate de a vedea lumea. De idealul unui fel de a fi. De ceva care-ți intră în alcătuire fără să îți dai seama, chiar dacă tu te declari anti-orice. Anglia a ocupat un teritoriu simbolic imens. Firește că nu Beatles, Led Zeppelin sau Pink Floyd au început fenomenul. El vine dintr-un trecut mult mai îndepărtat, din zona de experiment și de practică a democrației constituționale.
Poate că acum, cînd Brexit a devenit un subiect de divertisment, e ridicol să vezi Parlamentul britanic la lucru, în suita aceea amuzantă de reguli, care par desprinse dintr-un moment comic scris și pus în scenă de Monty Python. „Degringolada“ societății britanice îi face să sufere pe unii, care cred sau simt că e un sfîrșit de epocă. Li se pare că se prăbușește ceva din identitatea lor. La stingerea lui, orice curent cultural, orice fenomen, orice gînd puternic odinioară arată, inevitabil, ridicol. Ca orice modă apusă, ca orice „retro“ sau „vintage“, indiferent de eventualele lor revalorificări contemporane. Brexit e o expresie a vîrstei felului în care înțelegem acum democrația. Ea poate părea și poate fi complet ridicolă, enervantă, depășită. Dar asta se întîmplă din cauza/datorită naturii ei mereu fragile. Și, deseori, paradoxale. După cum orice mare putere, aflată într-o uniune sau nu, va căuta să experimenteze și să ducă istoria într-o direcție proprie. Într-o situație ca asta, ca trăitor într-o țară mai puțin luată în seamă, e foarte ușor să vezi și să denunți „mizeria istoriei“. E foarte ușor să emiți judecăți definitive și să condamni pe toată lumea. Pentru că știi tu „cum merg lucrurile“. Pare că idealurile și principiile sînt doar niște prostioare ridicole, ca parlamentarii ăia britanici care nu reușesc să hotărască nimic. Nu e deloc așa. E un moment al vîrstei Europei. Dacă vrei să fii o ființă civilizată, înveți din el, nu te grăbești să zici, triumfător, că e un mare eșec.
