Ginkgo Biloba
Colegul meu, Dioclețian Blană, a venit deunăzi la Catedră cu o falcă-n cer și cu una-n pămînt. „Am îmbătrînit, omule!“, a strigat el disperat. „Nu-mi mai amintesc nimic. Sînt amnezic. Chestiunea a scăpat de sub orice control. Mă fac, pur și simplu, de rîs la cursuri. Auzi! Să spun eu adineauri studenților: prozatoarea aia urîțică, celebră mai ales pentru personajul ăla feminin rebel, care nu acceptă convențiile unei societăți patriarhale; cum o chema, pentru numele lui Dumnezeu? Charlotte Brontë cumva? mă întreabă o fată isteață din primul rînd, al cărei nume, desigur, nu-l mai rețin. Charlotte Brontë!!! am urlat de s-au cutremurat pereții. Și pe eroină? am continuat cu același ton scelerat, băgîndu-i pe toți în sperieți. Jane Eyre! au țipat în cor. Jane Eyre, mînca-i-aș eu ficații ei de radicală!!! Îți dai seama ce am ajuns? Un ramolit nătîng. La doar cincizeci și trei de ani! Trebuie să mă îndop, de urgență, cu Ginkgo Biloba! Să mă iau la trîntă cu Nea Alzheimer. Să mă internez la Neurologie sau, mai curînd, direct la Psihiatrie!“, a conchis Blană extrem de afectat. „Ei, nu pare chiar atît de tragic!“, am încercat să-l consolez. „Cu siguranță, îmbătrînim și nu mai avem flexibilitatea neurală din tinerețe. Cîte un lapsus rămîne circumscris normalității. Obosiți, stresați, supraaglomerați cu informații, mai dăm rateuri din cînd în cînd. Ce poți să faci? Aștepți să-ți treacă. Culmea, cînd pîcla amnezică ți se ridică de pe creier și îți amintești detaliul buclucaș, aproape că nu-l mai recunoști. Trăiești starea de Unheimlich freudian. Ceea ce-ți era odinioară familiar devine, deodată, nefamiliar. Complicatele circuite cerebrale! Repet, tuturor ne joacă feste!“ „Lasă-mă, bătrîne, cu teoria! Eu nu mai sînt eu! Mă aflu în cădere liberă. Uite, aseară, de pildă, nu-mi puteam reactualiza și pace în memorie numele actorului ăla care l-a jucat, de cîteva ori, pe James Bond. M-am dus turbat la nevastă-mea și am întrebat-o: cum îi zice irlandezului ăla frumușel…? N-am apucat să termin că au și luat-o istericalele. Ce irlandez? Nu ți-e rușine?! a zbierat la mine. Tocmai venise de la un simpozion unde tradusese, simultan, ore în șir și unde participaseră mulți profesori irlandezi. Habar n-am ce o fi înțeles, cu mintea ei epuizată, din sintagma mea – irlandezul frumușel –, dar a ieșit un scandal monstru și, bineînțeles, s-a cărat la maică-sa… Ironic, nici acum nu-mi amintesc numele fătălăului respectiv!“
„Pierce Brosnan?“, am întrebat cu jumătate de gură. „Pierce Brosnan!!!“, a răcnit Blană. „Mînca-i-aș eu ficații lui de maimuțoi! Este clar: sînt varză! M-am transformat în insul ăla dintr-un roman SF… Romanul scris de autorul ăla bărbos, slinos, cu privire cretinoidă. Personajul ăla, măi, care-și scrie întreaga viață pe bilețele și le lipește pretutindeni prin casă, pentru că uită tot ce i se întîmplă!“ Nu știam la ce se referea și, ca atare, văzîndu-i fizionomia deznădăjduită, am decis să deturnez discuția: „N-are importanță! Repet, lapsusul constituie a doua natură a omului postindustrial. Nu te îngijora! În loc să te panichezi în asemenea momente, ideal ar fi să te gîndești la altceva, să vorbești despre altceva. Vei vedea că, încet-încet, informațiile ți se vor reactualiza în memorie de la sine. Simplu!“ „Ba nu e simplu deloc!“, s-a răstit Dioclețian Blană. „Află că am încercat deja asta într-o conversație cu socru-meu care este, la rîndu-i, lovit de senilitate de mai mulți ani. Deși strălucit în junețe (a lucrat ca inginer de aviație!), acum se dovedește mai prost ca o cizmă de zilier. Discutam cu el săptămîna trecută despre modul tradițional de preparare a mititeilor românești. Amîndoi uitaserăm însă cîte feluri de carne se pun în compoziție. Am zis să schimbăm subiectul, că poate ieșim din blocaj. Am dat-o pe politică. Sîntem de stînga, ne-am înțeles mereu foarte bine la capitolul ăsta. Încercam deci să-i spun ceva despre ăla care a vrut să introducă legea aia (nu-mi aminteam numele și denumirea, cum nu mi le aminitesc nici în prezent!!!) în Parlament. Pe fondul ezitărilor mele, bătrînul a dezvoltat impresia – nu prea realizez cum! – că aș fi schimbat tabăra ideologică și aș fi, subit, de dreapta. Prin urmare, fără avertisment, mi-a împușcat o mamă de bătaie de m-a lăsat lat. Seniluț-seniluț, dar, fizic vorbind, verde ca un brăduț! Voi accepta de aceea realitatea: sînt terminat. Am devenit o caricatură. Numai bună, aș adăuga, pentru tabletele colegului ăla al nostru care scrie săptămînal la revista aia faimoasă, fondată de filozoful format în grupul ăla de la munte, din jurul filozofului celuilalt, venit din interbelic…“ „Dilema veche, Pleșu, Păltiniș, Noica…“, am înșiruit dintr-o suflare. „Așa, așa! Da, da!“, s-a luminat Blană pentru o clipă. Și-a reluat apoi tirul precizărilor: „Colegul ăla cu nume sinistru, de asasin…“ „Cuțitaru?“, am întrebat îngrozit. „Ăsta, da, da, ăsta!“, a vociferat întunecat. „Mînca-i-aș eu ficații lui de așa-zis universitar!“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa-cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
