Geamuri şi uşi, curent şi sufocare

O cunoștință mi-a povestit cum, în prima ei tinerețe, lucra într-o fabrică tipică pentru vremurile de atunci: un fel de hală lungă, destul de înaltă și cu foarte multe geamuri care acopereau fațadele de sus pînă jos. Problema acelor geamuri nu era neapărat că niciodată nu erau spălate și deveniseră aproape opace de mizerie, ci că, în timp, ele se tot spărgeau și rămîneau așa. Nefiind bani de investiții (că erau vremurile cînd trebuia plătită datoria externă), nu le mai înlocuia nimeni. Așa se făcea că iarna în hală era frig ca afară și un curent teribil, iar „oamenii muncii“ (cum li se zicea pe atunci) trebuiau să lucreze încotoșmănați cu paltoane și căciuli. Vara, în schimb, curentul care se strecura prin spărturi nu era destul de puternic pentru a vîntura aerul care, înăuntrul acelei hale industriale, se încingea exact ca într-o seră cu plante tropicale. Plîngerile muncitorilor n-au avut niciodată ­vreun efect, iar de-a lungul timpului geamurile întregi se tot împuținau, făcînd totul din ce în ce mai greu de suportat.

S-ar putea spune că lucrurile s-au schimbat foarte mult de atunci și că nu e probabil să mai găsești astăzi asemenea condiții dure de muncă. Totuși, cîrcotașii observă că nimic nu dispare, totul se transformă. Halele acelea pe orizontală cu multe geamuri, spun ei, s-au transformat în hale pe verticală, adevărate „turnuri“ lucitoare și colorate, tot cu multe geamuri, dar care, spre deosebire de halele ceaușiste, sînt spălate periodic pe dinafară de alpiniști utilitari. De obicei e vorba de geamuri ușor fumurii care oferă protecție contra soarelui, nu se sparg, dar nici nu pot fi deschise vreodată, chiar dacă atmosfera de afară e perfectă. Temperatura interioară a acestor „turnuri“ e asigurată de regulă prin centrale speciale care furnizează în tot imobilul aceeași temperatură și umiditate de-a lungul întregului an. Angajații nu mai tremură de frig iarna și nu se mai sufocă de căldură vara. Dar dacă unul vrea mai cald și altul mai frig, nu e absolut nimic de făcut. Viața acolo e ca într-o conservă pentru omul mediu, nici prea friguros, nici prea călduros. Există și sedii de firmă unde geamurile se deschid și în care aerul condiționat poate fi reglat. Dar și acolo unii se simt întotdeauna hărțuiți de obișnuințele sau preferințele celorlalți. Unii vor curent, alții nu, unii vor aer condiționat, alții preferă geam deschis, unii sînt răciți, alții au bufeuri și tot așa. Nu cred să existe angajat care să nu se fi lovit de asemenea lucruri. Uneori, cîte un ins dominant își impune condițiile preferate în dauna celorlalți. Dacă sînt mai multe personalități puternice se iscă, bineînțeles, certuri. Mai sînt și nesimțiții care fac ce vor, fără să întrebe și fără să se sinchisească de ceilalți. Cînd se lucrează la comun, soluțiile care să împace pe toată lumea sînt de multe ori imposibile. Vorbim de niște probleme aparent mărunte, dar care îți pot măcina viața de zi cu zi.

Am lucrat odată într-o instituție, să-i zicem multinațională, în care lucrurile astea nu erau niciodată lăsate la voia întîmplării. Erai chestionat periodic prin e-mail-uri și dacă scaunul pe care stai e în regulă, dacă e reglabil, dacă are cotiere, dacă e prea moale sau prea tare. Într-o zi de week-end, eram de serviciu singur, la Londra, într un birou a cărui ușă era, ca toate ușile de acolo, construită special contra incendiilor (o prevedere ce părea a se înscrie într-o serie aproape sfîntă de măsuri coborîte de la marele incendiu din 1666). Era dintr-un material ignifug și trebuia să se închidă singură, grație unui arc. Numai că, blocată de un mare dicționar pus pe jos, ușa era larg deschisă. Stătea așa de cînd o știam. La un moment dat, în cadrul ei au apărut un bărbat și o femeie, îmbrăcați cu veste reflectorizante, probabil de la administrația clădirii. M au atenționat că nu e în regulă să stau cu ușa deschisă și femeia, care părea să fie șefă, s-a aplecat să ridice dicționarul, ca s-o închidă. Chiar dacă, la drept vorbind, nu mă prea interesa poziția ușii, tonul mustrător și felul intempestiv în care cei doi hotărau să mă închidă în birou m-au enervat. Mi-a venit pe loc ideea să le spun că sufăr de claustrofobie și că nu suport ușa închisă. Femeia a făcut ochii mari. M-a întrebat despre nu știu ce procedură legată de nevoi speciale. Eu am dat din umeri. Ea a intrat în derută. Nu cumva măsurile de protecție pentru angajații cu probleme aveau prioritate în fața regulilor contra incendiilor de care era ea responsabilă? După secunde bune de tăcere în care a părut să evalueze dilema, cu o scăpărare jucăușă în ochi, femeia a enunțat o soluție cît se poate de familiară pentru un român. „Uite cum facem, a zis. Noi închidem ușa așa cum scrie la regulament și, după ce plecăm, poți face ce vrei.“