Găurile negre din societate

Fizicianul Richard P. Feynman (despre care am mai scris) a devenit, după Albert Einstein, una dintre cele mai proeminente figuri între fizicienii secolului XX, iar la 30 de ani de la moarte parcă devine din ce în ce mai popular. Laureat al premiului Nobel, s-a distins prin contribuții importante în domeniul cuantic. În anii Războiului a lucrat la Los Alamos la proiectul fabricării bombei atomice. A cucerit însă publicul larg prin mintea sa sclipitoare, prin personalitatea și excentricitățile sale. După cîteva cărți legate de biografia și descoperirile sale, editura Humanitas a publicat și un volum (Sensul tuturor lucrurilor) cu trei conferințe ținute de Feynman la Seattle, în 1963.

Astăzi, titlurile lor sînt de natură să ne stîrnească interesul: „Incertitudinea științei“, „Incertitudinea valorilor“ și „O epocă neștiințifică“. Conferințele sînt legate de observațiile fizicianului asupra a ceea ce se petrecea în general în societate, în Statele Unite și nu numai acolo, în anii ’60, dar ele ne duc automat cu gîndul și la ceea ce trăim astăzi în România și nu doar în România. În prima lui conferință, Feynman vorbește printre altele și despre aplicațiile științei și dă un exemplu care îl uimește. Spune cum oamenii din cartierele sărace din zonele mai înalte din Rio de Janeiro, în secolul XX, nu au canalizare și apă curentă. Nu poate fi o problemă legată de știință, spune el, și nici de expertiză practică, pentru că la doi pași, în zona plajei și a cartierelor bogate, asemenea probleme au fost de mult rezolvate. Nici costul unei biete țevi și al unei pompe care să ducă apa în vîrful fiecărui deal nu i se pare demne de luat în seamă. Și totuși, noi știm că și astăzi, după încă o jumătate de secol, deși omul a ajuns pe Lună, într-o mulțime de locuri de pe Pământ lucrurile stau la fel. De pildă, deși intrată în Uniunea Europeană de peste un deceniu, România are încă peste două mii de școli cu „buda“ în curte. Adică acolo n-a ajuns pînă astăzi tehnologia țevilor și a pompelor? Și, în definitiv, cît poate să coste așa ceva?

După multe alte exemple și teorii legate de filozofia științei, în prima sa conferință de la Seattle, Feynman ajunge la concluzia că (cel puțin în știință) o certitudine nu poate fi niciodată absolută și că există doar grade de certitudine, în vreme ce „îndoiala este de mare însemnătate în știință (…), îndoiala nu e ceva înfricoșător, ci un lucru de mare valoare“. Aviz celor încoțopeniți în certitudini.

Despre conferința cu privire la incertitudinea valorilor aș spune că e de referință. Feynman își demonstrează cu prisosință puterea intelectuală. Mă opresc însă doar la o singură idee din ea. Fizicianul spune de ce Uniunea Sovietică, deși deținea rachete și tehnologii militare de vîrf, nu era de fapt o țară deschisă științei, așa cum se pretindea. Asta pentru că statul intervenea și influența politic rezultatele cercetărilor. Feynman încheie cu ideea că „Nici un stat nu are dreptul să decidă valoarea de adevăr a principiilor științifice, nici să dicteze în vreun fel natura problemelor investigate (…). În schimb, are față de cetățenii săi datoria să mențină libertatea, să le permită să contribuie pe mai departe la aventura și dezvoltarea neamului omenesc“. La fel crede Feynman și în privința libertății artistice și de exprimare.

În fine, în cea de-a treia sa conferință – „O epocă neștiințifică“ –, marele fizician aduce în discuție o mulțime de obiceiuri și credințe din societatea pe care o numim modernă și care nu au nici o legătură cu știința. E vorba despre lucruri pe care multă lume le ia în serios, ca pe niște certitudini absolute, deși ele n-au fost sau n au putut fi niciodată demonstrate în mod științific. Și aici intră farfuriile zburătoare, astrologia, cazurile de vindecări miraculoase pe baza credinței, telepatia, spiritismul și altele. Unele nu au fost niciodată demonstrate pînă la capăt (așa încît să aibă un grad rezonabil de certitudine, științific), unele sînt nedemonstrabile, iar altele țin de impostură pur și simplu. Iată, de exemplu, ce părere are Feynman despre „fenomenul“ farfuriilor zburătoare: „întrebarea nu este ce e sau nu e posibil (…). Nu ne ajută cu nimic să demonstrăm iar și iar că nu putem infirma existența farfuriilor zburătoare. (…) Trebuie să judecăm dacă avem într-adevăr de-a face cu o farfurie zburătoare, dacă e rațional, dacă e probabil.“ Dar omul obișnuit, explică el, nu poate înțelege că e imposibil să se întîmple tot ce e posibil. Cu finețe și inteligență, Feynman intră și în detaliile foarte complicate ale relațiilor dintre știință, religie și morală și încheie oarecum surprinzător, spunînd că n-a găsit o expresie mai bună a convingerilor sale morale decît Enciclica papei Ioan al XXVIII-lea.

Dacă în anii ’60, în culmea gloriei descoperirilor științifice din Statele Unite, puteau fi găsite atît de multe dovezi că, de fapt, se traversa o epocă neștiințifică, ce mai putem spune despre epoca actuală, plină de certitudini trumpiste? Și ce speranțe raționale să mai avem în România, țara în care, nu de mult, punerea în funcțiune a unui accelerator de particule din Elveția a determinat un partid politic să organizeze manifestații de protest, de teamă că experimentul ar putea produce o gaură neagră în lume? Dar dacă te gîndești mai bine, poate că aveau ei ceva de-a face cu găurile negre.

Foto: Richard Feynman, wikipedia