Gambitul damei
Nu mai participasem niciodată la un simultan de șah. Nu am avut vreodată pretenții în acest domeniu. Sînt doar un amator care joacă șah de copil. În ultima vreme n-am prea mai avut ocazia să mă confrunt decît cu un mic program de calculator, pe care totuși îl deschid destul de frecvent, așa cum alții joacă Solitaire, în pauzele de lucru. Dar programele de calculator îți pot strica mîna (de fapt, mintea), cum s-ar zice. Înveți un fel de rutină la care mașina (dacă nu e vorba de cine știe ce superprogram) îți răspunde de fiecare dată cu aceleași cîteva variante. Iar în ultima vreme, mă obișnuisem să joc cu negrele și să răspund într-un anume fel celebrului gambit al damei, cu care micul meu program deschidea de cele mai multe ori. Acceptam pionul adversarului, după care mă cramponam de cîștigul de moment, chiar dacă îmi slăbeam poziția. Am învățat să păcălesc așa programul, dar eram conștient că ar fi fost mai greu cu un jucător adevărat, care nu mută doar în funcție de niște rutine.
Cînd am fost invitat de Superbet să particip la simultanul dat de campionul mondial Garry Kasparov, am acceptat cu o oarecare jenă. Mai ales că, în urmă cu un an, mă și amuzasem comentînd pe seama a ce au pățit cîteva persoane publice care participaseră la un concurs similar. Dar, în fond, nu urma să fiu decît unul dintre cei 30 de jucători mai mari sau mai mici care aveau onoarea să exerseze cîteva mutări cu unul dintre cei mai mari jucători ai tuturor timpurilor. Știam că, la fel ca anul trecut, Garry Kasparov avea să facă doar vreo trei mutări, după care sarcina urma să fie preluată de ceilalți mari maeștri internaționali care participau la Grand Chess Tour, marele turneu desfășurat luna trecută la București (simultanul era organizat în deschiderea acelui turneu). Sigur, trei mutări cu Kasparov și restul cu jucători aflați în activitate, clasați între primii zece din lume și care, de bună seamă, l-ar învinge azi pe Kasparov, nu e ceva de ici, de colo.
M-am îmbrăcat frumos și m-am înființat la Casa Poporului, acolo unde urma să aibă loc ceremonia de deschidere și simultanul. Kasparov s-a declarat bucuros că șahului a reînceput să i se dea o asemenea importanță încît să fie găzduit într-o clădire „fenomenală”. După ceremonie, am intrat în sala în care era aranjat careul cu 30 de mese. Tot puțin jenat, m-am așezat acolo unde îmi era scris numele și eram gata-gata să cedez locul unui copil căruia i se promisese că va putea participa și el, dar în cele din urmă s-a găsit o altă soluție.
A apărut Kasparov, a început simultanul. Spre bucuria mea, marele campion a deschis partida cu mine tocmai cu gambitul damei. Iar eu am decis să intru în varianta meschină cu care reușeam să păcălesc calculatorul. Mi-am făcut socoteala că măcar așa știu bine ce e de făcut, în ciuda dezavantajelor strategice. Pentru marii maeștri internaționali probabil că a părut ca un fel de luptă de gherilă. După vreo patru mutări, cînd Kasparov i-a cedat locul lui... Aronian, dacă mai țin bine minte, acesta a părut ușor mirat de situația care se profila pe tablă. Adversarii se succedau și se schimbau, așa că nu mai știam exact cine făcuse ultima mutare și cine era următorul. Se învîrteau pe acolo Firouzjia, Caruana, Wesley So, Aronian, Rapport sau Vachier-Lagrave, adică jucătorii clasați în lume pe locurile 3, 4, 5, 6, 8 și 10. Dacă i-am echivala cu mai popularii omologi din tenis, ar fi fost vorba de Zverev, Tsitsipas, Nadal, Alcaraz, Berrettini și Ruud. Bașca Federer, să zicem, omologul lui Kasparov. Teribil, nu-i așa? Forțîndu-mă un pic, puteam chiar să încep să-mi închipui că eu însumi dădeam un simultan în fața marilor maeștri ai lumii. Noroc că, pe la mutarea a șaptea sau a opta, unul dintre ei s-a gîndit cîteva secunde mai mult și a reacționat într-un fel în care calculatorul meu n-a știut s-o facă vreodată.
Brusc, toate slăbiciunile mele poziționale au prins un contur accentuat, ca la hîrtia de turnesol. Știam că începînd de acolo totul avea să meargă la vale, fără nici o șansă. Nu puteam încă să cedez, era ca și cum aș fi abandonat de la început pe motiv că oricum adversarii mei erau mult mai puternici. Lîngă mine, un domn continua să joace deși regina lui era în afara tablei. Nu, nu fusese un schimb, cealaltă era pe tablă. Omul pierduse pur și simplu dama de la primele mutări. Grozav! Eu măcar nu pierdusem nimic material. Am continuat. După ceva timp însă, presiunea a devenit foarte mare. Urma să pierd o piesă și atunci am pus mîna pe rege, cu intenția de a-l pune jos, în semn de cedare. Westley So a văzut gestul și m-a oprit. Probabil că i s-a părut prea devreme. „De ce nu faci rocada?”, m-a întrebat. „Păi, n-am avut răgazul s-o fac.” „Fă-o acum!” Între timp mai apăruseră lîngă tablă Caruana și Vachier-Lagrave, cred, dar nu mai știu bine. Vasăzică, eu tocmai mutasem, iar adversarul încă nu. „Păi, cum să mai fac și rocada?” „Uite așa”, a zis Westley So, făcînd-o el cu piesele mele, în vreme ce un altul și-a pus mîna la ochi, iar al treilea mi-a împins și regina ca din greșeală pe un alt pătrățel, într-o poziție mai bună. În momentul acela am înțeles că am de-a face cu cei mai drăguți băieți de pe planetă. Ar fi fost penibil să mă opun la așa ceva.
Aveam o nouă șansă, era ca și cum aș fi primit două mutări în plus. Lucrurile se echilibraseră. În noile condiții, am mai rezistat aproape o oră în joc. Chiar și așa, n-am ajuns într-o fază foarte avansată, la un final dramatic cu pioni, am pierdut ceva mai înainte, dar am încheiat ca un amator care se respectă. La cele treizeci de mese s-au înregistrat două remize, iar un băiat de 14 ani (care face șah de performanță) chiar a cîștigat.
Eu am plecat de acolo ca pe arcuri. Lumea era frumoasă. Supergînditorii campioni ai șahului mondial știau să și glumească. Pentru cîteva clipe fuseseră cei mai buni prieteni ai mei.
