Fuste de Bruxelles - sau voal pe faţă
Dle Văcăroiu, aşa, departe de ţară cum sînt, cu lumina veiozei oglindindu-se în sticla de Bordeaux (de care vă vorbeam săptămîna trecută), cad uneori pe gînduri. Şi, în cădere, ajung la vecini! Cine era acum 15 ani - pe cînd unii dintre noi trudeau pe la CSP, alţii dintre colegi îi scriau epistole Elenei C. (neştiind că, în curînd, ea avea să coboare de pe soclu) aşa cum vă scriu eu acum (neştiind cînd şi dvs....) sau alţii tăceau pur şi simplu - cine, aşadar, dintre toţi socialiştii, era mai aproape de Europa decît Iugoslavia? Şi iată-i azi: Serbia-Muntenegru se bucură că UE îi propune un acord de stabilizare şi asociere, iar Croaţia face temenele la sfînta Ursula Plassnik - ministrul de Externe al Austriei -, care n-a cedat pînă n-a văzut şi Zagrebul pe harta virtuală a UE. Sau mă mai gîndesc la turci: aproape că ne-au făcut, nouă şi bulgarilor, un serviciu. Cînd se vorbeşte despre balastul continental, noi am ieşit din peisaj, toate belelele imaginabile cad pe capete turceşti! Şi mai e un lucru, dle Văcăroiu: austriecii nu uită! 400 de ani se fac de la marele asediu al Semilunii asupra Vienei. După cum ştiţi, dle preşedinte (vă rog, să-mi spuneţi dacă...), noi (şi) atunci am jucat la dublu, am părut a fi şi de-ai unora, şi de-ai altora - poate ăsta e şi motivul pentru care, vă spun anticipînd puţin, noi, euro-observatorii trimişi aici, am fost foarte bine primiţi, la Strasbourg şi la Bruxelles. Preşedintele cel mare, Borrell Fontelles, ne-a felicitat; musafirii turci pe care-i întîlnim ne strîng mîinile călduros, cu ceva complicitate; sîrbii şi bosniacii care vin la tot felul de consultări, la fel; nu vă mai spun cum ne-a primit dna Fabienne Keller, primăriţa din Strasbourg, ce mîncăruri erau pe masă şi ce parfum era pe ea! Ha-ha-ha, ce bine e printre europeni: fiecare crede că sîntem de-ai lor! Chiar vorbeam cu un coleg bulgar (ca mine, ca şi fiul dvs., o fi purtat şi el prin '90-'91 ceva blugi turceşti) şi-mi spunea că noi, afectiv, putem ţine pe gratis cu Ankara, că integrarea muncitorul german o plăteşte şi... Cum? Nu ne-aţi trimis aici să devoalăm toate secretele? OK. Răzuiţi dvs. ultima frază, ar putea impieta asupra bunului mers al politicii nostre externe. Dle Văcăroiu, şi uite aşa se face că noi, cei de aici, înfruntăm cu curaj toate vicisitudinile: cele ale istoriei, cele ale memoriei, cele ale secretariatului general de aici, care se încăpăţînează să lase programul de lucru pînă spre 19h, astfel încît nu mai apucăm să intrăm şi noi prin magazinele bruxeleze, care închid fix pe la 18h. Asta face ca serile, uneori, să fie mai triste - cînd nu avem vreo activitate de lobby pe la Misiunea României, o să vă povestesc altă dată! Dar dimineţile sînt vesele! Vesele de tot! Plus că am impresia că noi, românii, ne trezim foarte devreme. Nu numai noi, cei 35 de observatori. Ci şi acea femeie pe care o zărim în fiece dimineaţă, pe aleea îngustă ce leagă Piaţa Europei din Bruxelles de clădirea Spinelli a Parlamentului European. Pe la 9h, cînd trecem pe-acolo, ea e la datorie. Stă mai curînd tolănită pe jos şi are o mină de laissez-faire, laissez-passer pe faţă care o face inubliabilă. Să aibă vreo 45 de ani, are în gură cîţiva dinţi care lucesc şmecher, metalic, de sub fustă(-e) îi iese o talpă goală şi bătătorită, cît să facă impresie şi să atragă asupra ei monedele gălbioare de 50 de cenţi - scop în care are, în faţă, un pahar gol de plastic spre care unii dintre trecători, parlamentari sau funcţionari europeni, mai aruncă cîte-o fisă. Nu vă mai spun că într-o dimineaţă colegul nostru dl senator Popa a zis ia s-o verific şi, cum trecem noi pe lîngă ea, a spus: bună ziua, femeie! Au urmat două secunde de tăcere. Bună ziua! a venit răspunsul. Dostoievski plus Borges, Camus, Cosaşu şi Truman Capote la un loc de-aş fi şi tot nu v-aş putea descrie lumina de surprindere şi bucurie de pe chipul femeii, totalmente tuşată, pesemne, că doi barosani în costume îi dau bineţe! Vă daţi seama ce viaţă pe ea? Să vieţuieşti din pomeni şi, în acelaşi timp, să nu auzi în jurul tău o limbă română cît de cît coerentă - dle preşedinte, cred c-o înţelegeţi, cam aceeaşi situaţie o trăim şi noi, în Parlamentul nostru! Dle Văcăroiu, prin centrul Bruxelles-ului mai vezi, aşezate pe caldarîm, femei ieşite, tot aşa, cu un păhăruţ în faţă, la cerşit. Majoritatea poartă straie arăbeşti, pînză neagră pîn' la tălpi şi voal pe jumătate de faţă. Ei, şi-acum poanta: umblă vorba că o bună parte dintre ele n-ar fi minoritare de-ale belgienilor, ci de-ale noastre! Straiele ar fi puse aşa, la camuflare, pe rezon că poliţia belgiană e reticentă să se dea la arabi, ştiţi..., 11 septembrie..., războiul civilizaţiilor..., chestii-trestii! Huntington să trăiască, dle preşedinte, că nici cerşitul nu va muri prea curînd, iară noi, în Europa... (va urma)
