Francofoni din toate părţile, uimiţi-vă!

Anglofonii, cînd e să fie maliţioşi, le iese bine. Alaltăieri trăgeam fără să vreau cu urechea şi - ce auzeam? - auzeam un englez spunînd că francofonia e o bună ocazie pentru Franţa de a-şi pansa orgoliile întîlnindu-se cu unele dintre fostele sale colonii. Vai, ce răutate! - mi-am spus eu imediat. Unde pui că francofonia ca atare e plecată din capetele unor lideri afro-asiatici, în epoca de destindere şi de mari speranţe de la finele anilor ’60. Şi unde mai pui că noi, românii, eram francofoni cu mult înainte de apariţia (în martie 1970) Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei. În urmă cu peste două secole, limba franceză a intrat la noi nu dinspre Vest (cum ai crede), ci dintre Est, odată cu ofiţerii ruşi parfumaţi cu colonie (= apă de Köln), vorbitori de păsărească (= limba de la Paris) şi curtenitori care, în drumul lor spre cornul Imperiului Otoman, mai puneau în trecere ceva coarne boierilor noştri moldoveni. Şi uite-aşa, prin alcovuri, scrisorele, amantlîcuri şi cărţi cu dedicaţie, a pătruns la noi franceza. Şi nimeni n-a mai putut-o scoate. Nu că n-ar fi încercat. În august 1948, patronînd o reformă a învăţămîntului de pomină, Gheorghiu-Dej & Leonte Răutu (ultimul, ipocrit şi cinic, citea franţuzeşte bine!) au decis s-o mai termine cu limba lui Voltaire - ocazie cu care au impus limba lui Jdanov ca obligatorie în şcoli. Pe undeva, era logic. Foştii ofiţeri ţarişti, ce adăstaseră la Iaşi cu-o sută şi mai bine de ani înainte, erau de mult oale şi ulcele. Ceva asemănător se pregăteau să devină şi urmaşii lor - mai ales cei care, tocmai pe baza înrudirii, tăiau lemne prin Gulagul siberian. Din 1948 şi pînă pe la sfîrşitul anilor ’50, cea mai simplă cale - pentru un român - de a ajunge şi el în Gulagul naţional în calitate de cosmopolit era să citească volume franţuzeşti şi să se şi laude cu asta. Şi totuşi, în ’63-’64, pe tăcute, rusa a pierdut statutul de materie obligatorie şi, par miracle, franceza a reapărut, discretă, în şcoli. De ce taman franceza a luat peu