Francezii şi italienii minţii
Zilele acestea am primit un bileţel de mulţumire de la domnul J. Erau doar cîteva rînduri, dar îl reprezentau sută la sută. M-au făcut să zîmbesc şi să mă gîndesc la el cu drag: ce om!... Apoi, nu ştiu de ce, mi-a evocat Italia. Am mai spus-o o dată: dacă Franţa are cultură, Italia este cultură. Dar nu despre o judecată estetică sau despre vreun argument istoric este vorba, ci pur şi simplu despre o impresie pe care am avut-o în repetate rînduri mergînd pe stradă în Italia şi vorbind cu oamenii. În primul rînd, mă impresionează de fiecare dată nu atît dezinvoltura cu care vorbesc doar italiană, cît arta şi răbdarea cu care te fac şi pe tine să comunici în această limbă, chiar dacă n-ai învăţat-o niciodată. Franceză ştiu binişor, dar nu există caz în care să nu fiu întrerupt, la un moment dat, cu un "vous dites?", manieră cu parfum de superioritate care să mă pună, politicos dar ferm, la locul meu: oricît de bine aş fi învăţat franceza, se vede că nu sînt francez ca şi ei şi că ceva ne desparte în mod iremediabil. Italiană nu am învăţat niciodată, mă descurc doar ca tot românuâ, dar am traversat Italia cu trenul şi cu autobuzul şi nimeni nu mi-a sugerat vreodată în vreun fel că n-aş fi italian, că n-aş fi ca şi ei. Dimpotrivă, vorbind jovial şi cu răbdare italiana, îmi devenea şi mie evident că nu aveam cum să nu ne înţelegem: eram doar oameni inteligenţi şi unii, şi alţii! Am spus şi acest lucru: am înţeles această diferenţă cînd am intrat pentru prima dată în casa unei colege de la Perugia. Prin bucătărie trecea un zid etrusc, pe un perete rămăsese de la vechii proprietari un tablou din Renaştere (fără valoare, mi s-a spus), iar în grădiniţa suspendată de unde se vedea toată Umbria zăceau nişte resturi de amfore romane folosite cu gust la aranjamente florale. Acolo, în acea grădiniţă, sorbind un vino santo, am priceput povestea etruscilor şi a urmaşilor lor pe aceste meleaguri. O am şi acum în faţa ochilor. Spre ruşinea mea, nu mai ţin minte însă mare lucru din lecţiile de istorie ţinute de un coleg francez care m-a dus să văd, prima dată, minunăţiile de pe valea Loarei. Mi-am adus aminte de toate acestea cu gîndul la domnul J. Imaginea lui s-a asociat în mintea mea cu această impresie pe care mi-au lăsat-o italienii şi am murmurat de unul singur, spontan şi amuzat: este un adevărat italian al spiritului! Într-adevăr, deşi spune lucruri interesante ori de cîte ori deschide gura, domnul J. nu are nevoie să dea lecţii, el este o lecţie. Te uiţi la el, îl asculţi şi înveţi ceva. Dacă vrei, dacă ai chef, atît cît vrei şi ai plăcerea să o faci. Mai există cîţiva precum el în cultura română actuală, dar puţini... Nu m-am putut împiedica să cuget apoi şi la francezii spiritului din lumea noastră actuală. Nu sînt mulţi nici ei, dar mult mai vizibili şi mai zgomotoşi. De cîte ori vorbesc cu tine, nu vor rata ocazia de a te întreba, mai devreme sau mai tîrziu, politicos, dar apăsat: Vous dites?. Între tine şi ei va rămîne totdeauna o distanţă care trebuie marcată pentru că aşa stau lucrurile de cînd lumea, pentru că ei au căpătat cultura în dar, deoarece ei sînt moştenitorii de drept ai acesteia, precum cei cîţiva aristocraţi (uneori scăpătaţi...) care îmi explicau istoria Franţei în castelele de pe Loara ale strămoşilor lor. Şi, apropo, cînd ai de-a face cu "francezii spiritului", trebuie să ştii la perfecţie "franceza", adică limba civilizaţiei, adică limba lor. Orice altă preferinţă este suspectă din start. Sînt cîrtitor? Nu! Nu neapărat... Măcar de-ar fi plină ţara de "francezi ai spiritului"! Atîţia cîţi sînt fac o treabă extraordinară şi va fi totdeauna nevoie de cineva care să ne aducă aminte "franceza spiritului". Dar, cum spunea Tagore stînd de vorbă cu pe atunci prea tînărul Mircea Eliade: "De ce sînteţi cu toţii aşa de încruntaţi?". Poate am eu ceva probleme oedipiene nerezolvate, dar atîta cunoaştere apodictică îmi face rău şi, ca să fiu sincer, la limită mă cam scoate din sărite. Cînd nu te-ai născut italian şi nu eşti nici francez de baştină, măcar puţin esperanto, cît să comunici în voie cu oamenii de lîngă tine, cred că nu are ce să strice...
