Filiera finlandeză

Pe vremea cînd laptele diafan al euforiei postrevoluţionare începuse deja să scapere în tonalităţi acide, am citit într-o publicaţie finlandeză (Books from Finland, nr. 1/’91) următoarea observaţie: "Puţine ţări din lume au astăzi răgazul să se preocupe de imaginea lor externă şi de eventuala ei ameliorare. Irakul, România... şi Somalia, de exemplu, se confruntă cu priorităţi de o cu totul altă natură". În loc să pun d’un foc de tabără cu steguleţe finlandeze - cum se practică în astfel de ocazii - ca să-mi reperez onoarea mea care, pardon, m-a-njurat, ţin minte că mi-am însuşit din reflex critica, ba am mai şi fraternizat cu un poet finlandez pe care l-am cunoscut întîmplător la Bucureşti chiar în aceeaşi perioadă. Nu imaginea externă a României, percepută prin antene finlandeze îl atrăsese pe el aici, nici dorinţa de a se familiariza cu atmosfera din Irak şi Somalia fără să iasă de tot din Europa. Vibrase pur şi simplu la chemarea unui anunţ matrimonial depistat pe un canal al televiziunii suedeze, şi fără să ştie nimic despre România, ţara unde, conform anunţului, urma să-şi afle sufletul-pereche, a luat trenul pînă-n Rusia, acolo s-a transbordat în trans-siberian şi lăsînd în urmă cîteva noduri feroviare majore, a debarcat la Bucureşti şi s-a dus ţintă la coordonatele indicate, doar ca să afle că Dulcineea lui virtuală habar n-avea de existenţa anunţului. A reieşit ulterior că anunţul ajunsese pe post prin bunăvoinţa logodnicului fetei, care plănuise unilateral să rupă logodna, dar - galanton din fire - prevăzuse un act compensatoriu, ca să nu rămînă săraca fată neconsolată. Protagonista anunţului cu pricina a priceput aşadar mesajul pe care logodnicul i-l bătuse atît de delicat în şa şi, generoasă, i-a redat libertatea. Cît despre alternativa oferită, după ce se fripsese cu ciorba autohtonă, logodnica de piaţă a suflat şi-n iaurtul lapon, aşa că finlandezul nostru a rămas cu buza umflată, cum şade bine la poeţi. Dar pentru că tot bătuse atîta cale, s-a hotărît să mai adaste o vreme în spaţiul anunţurilor fără acoperire... Mă întreb acum cîţi finlandezi vor fi trecut prin experienţe iniţiatice similare şi cît de traumatizaţi vor fi fost ei, pentru ca observaţia citată mai sus să se justifice. Iar dacă nu se justifică prin experienţe personale, atunci prin ce? Ca să ştim şi noi de un’ să-ncepem lucrările de asanare a imaginii. Am găsit unele indicii în acest sens în publicaţia - oarecum omoloagă celei finlandeze - New International Journal of Romanian Studies (nr. 1-2/2000). În articolul "Ce ştie Finlanda despre România", Marilena Aldea de la Universitatea din Turku face o succintă revistă a presei finlandeze din deceniul trecut, remarcînd că ştirile despre România sînt sporadice şi se caracterizează printr-un ton mai degrabă neutru, fiind în cea mai mare parte preluate de la agenţiile internaţionale (din acelaşi container cu ştirile despre Irak şi Somalia, tind să cred). Temele recurente sînt gimnastica şi poluarea, Nadia Comăneci şi Dracula, iar ca imagini-simbol şi clişee revin insistent Ceauşescu, revoluţia, minerii, orfelinatele şi copii străzii - clişee regurgitate spontan cam de toţi cei care se află în bătaia mass-media, cel puţin în Europa. Mai zilele trecute am aflat povestea unui june în pragul capacităţii, care - evident cu banii cîştigaţi cerşind în metrou, cum altfel - s-a dus la schi în Austria. La un moment dat a avut nevoie să-şi dreagă un clăpar şi s-a dus cu el la atelierul care presta acest gen de servicii. Meseriaşul, distingînd un accent străin în germana altminteri cursivă a micului său client, l-a întrebat de unde vine. Din România, a răspuns nefericitul, la care inginerul de clăpari a conchis: Deci aşa arată un mic hoţ de buzunare din România... Pornind de aici ar cam trebui să putem depista factorii care ne dinamitează imaginea externă şi să procedăm la dezamorsarea lor. Dar oare identificarea, chiar promptă şi corectă a acestor factori, şi neutralizarea lor cu succes ar avea într-adevăr vreun efect asupra imaginii externe? Relaţia realitate/imagine este dominată de o cauzalitate îmbîrligată, şi intervenţia orientată spre imagine la nivelul realităţii are un efect la fel de neglijabil ca proiectarea unei imagini fără acoperire în realitate. Dacă, prin absurd, s-ar reuşi eliminarea gafelor la purtător, mă îndoiesc că preocuparea pentru imagine la nivel naţional ar mai fi necesară. Imaginea, şi încă una pozitivă, ar decurge în mod firesc, iar orice necesităţi propagandistice s-ar autosuprima. Atîta vreme cît încercăm să compensăm un deficit de fond prin acrobaţie formală şi imagine supraimpusă, eşuăm în propagandă şi sîntem pasibili de toate plăgile acesteia, aşa cum, pe la anno domini 2000, arhiepiscopul de Canterbury a constatat pe propriile sale odăjdii, cînd a tocmit o firmă laică făcătoare de imagini pentru a încerca să-i reademenească la credinţă pe enoriaşii care se debranşaseră de la Biserica Anglicană. Efortul său nu a reuşit decît să scrie o nouă pagină de umor, ce-i drept, englezesc. Imaginea - iertat fie-mi truismul - se formează la nivelul percepţiei, nu al proiecţiei, şi ca atare ea stă sub semnul subiectivităţii receptorului, cu care e imprudent să ne jucăm. L’image oblige - în consecinţă, a încerca să impui o imagine dichisită ad-hoc asupra unui receptor pe cît de ideal pe atît de inexistent, echivalează cu practicarea meşteşugului tradiţional de a confecţiona bice din fibre fecale şi de a mai şi încerca să pocnim din ele ca la pluguşor, pe deasupra propriului cap, cu un efect lesne de prevăzut şi comparabil, mutatis mutandis, cu efectul ploii acide asupra petalelor de crin. Cu cît mai ambiţioasă este proiecţia, cu atît mai acut este percepută discrepanţa dintre sublim şi ridicol, dintre imaginea de duminică şi mulţimea inevitabilă a cazurilor atipice de zi cu zi, pe care "perceptorul" le va înregistra numa’ d’al dracu’ ca normă, doar aşa, ca să-i facă în sîc "proiectorului" în virtutea pidosniciei umane universale, căci aşa cum citim la Ieremia 17:9, Inima este nespus de înşelătoare şi de desnădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască? - observaţie aplicabilă în aceeaşi măsură şi românilor, şi irakienilor, şi somalezilor, şi finlandezilor, indiferent de gradul de îmbogăţire a imaginii la care au ajuns. Oricine am fi şi oriîncotro ne-am duce, imaginea - percepută, iar nu proiectată - ne precede ca buzduganul zmeului împlîntîndu-se-n interfonul de la porţile palatului. Atunci ce rost mai are să aruncăm cu praful imaginii în ochii observatorului, după ce deja ne-a prins cu pantalonii realităţii în vine? Se pare că, cu cît încercăm mai abitir să prestăm o imagine convingătoare cu atît creşte incidenţa pantalonilor în vine. Fie ei şi din fir de aur, pantalonii-n vine sînt condamnaţi la conotaţii care se mulează anapoda pe percepţia cîrcotaşă a finlandezului generic. Mi-aduc aminte de un episod din armată cînd obscura unitate în care-mi satisfăceam stagiul militar (satisfacţie deloc reciprocă) aştepta febril vizita unui general. Un ofiţer ultragiat de simulacrul de dungă, cu care încercasem să-mi înviorez obosiţii pantaloni cazoni în vederea evenimentului, mi-a ordonat să refac procedura de călcare cu rezultate demne de împrejurări, dacă vreau să evit anumite consecinţe. Cum doream sincer să evit respectivele consecinţe, am recurs la o strategie disperată. Înarmat cu un fier de călcat, m-am refugiat în sanctuarul sălii de şedinţe a unităţii, care fusese pregătită pentru primirea înaltului oaspete şi în care nu mai avea nimeni voie să intre, ca nu cumva să tulbure curăţenia desăvîrşită la care se lucrase o săptămînă întreagă. În atmosfera înălţătoare, am început să-mi exercit dreptul la imagine asupra pantalonilor recalcitranţi. Fie că preocuparea mea pentru această imagine m-a făcut să pierd noţiunea timpului, fie că finlandezu’de general a ajuns mai devreme - nu ştiu... Cert e că împreună cu suita a intrat brusc şi cu mare pompă în sala de şedinţe şi m-a găsit acolo în izmene, ocupat cu resuscitarea imaginii pantalonilor chiar pe masa prezidiului. Am salutat milităreşte, şi cu pantalonii discordiei drapaţi pudic peste jumătatea neregulamentară a trupului, am ieşit din sală în pas de defilare, cu fierul de călcat în bandulieră, clămpănind solemn din bocancii descheiaţi: Să trăiţi, tovarăşe gradu’! Imagine-au căutat, imagine-au găsit... Oare aspiraţia spre imagine nu se reduce din start la efecte secundare nescontate? Oare pentru a evita, pe cît posibil, astfel de efecte, n-ar trebui ca în loc să proiectăm imaginea, să-l lăsăm pe destinatarul ei prezumtiv s-o descopere singur, noi ocupîndu-ne conştiincios doar de menţinerea suportului acestei imagini? Cîştigarea pariului cu imaginea presupune în primul rînd existenţa unui suport, generator de imagine, sănătos. O austeră strachină de fasole generează o imagine mai favorabilă decît aceeaşi strachină de fasole garnisită cu beteală de muci, iar mămăliga arată mai impresionant în ceaun decît în formă de ciupercă atomică... Poate că asumarea acestor realităţi inutil de negat ne-ar ajuta să depăşim ceea ce George Bălăiţă numea "complexul românesc al mămăligii care nu face explozie" şi să recurgem la nitroglicerină cînd e vorba de explozii şi la fibre de cînepă sau curele cînd e vorba de confecţionat bice care să şi pocnească.