Femeia bătută

E ca rîul, ramul, frăția românului cu codrul, sarmaua, oul roșu, troița de la răspîntie, mărțișorul și Perinița. Femeia bătută e o parte esențială a culturii noastre. Și, așa cum nu ne trece prin minte să renunțăm la vreunul dintre elementele care ne construiesc identitatea, exact așa n-o să renunțăm nici la bătaia administrată femeii. Cum să renunți la cultura ta? La tradițiile tale? La obiceiurile care te definesc?

Antropologii de terasă, pricepuți la tot și toate, în urma solidelor studii de week-end, ne vor explica, doct și funcționalist, că pocnirea peste bot a femeii face parte dintr-un sistem complex de comportamente, cutume, obiceiuri și tradiții care alcătuiesc ansamblul și mai complex al unei culturi. Sigur că nu e vorba despre oamenii serioși, cei care chiar știu carte. Specialiștii de terasă sînt cei care adoră să fie băgați în seamă, ăia care au la ei mereu o explicație, o precizare, o vișină de pus pe orice tort. Hop, cum apare o știre despre o „proastă“ bătută, se vehiculează prin jurnale că una a fost omorîtă, deși criminalul era bărbat-su și-avea ordin de restricție, cum apar cîteva statistici care arată că ne jucăm în picioare femeile mai abitir ca spartul de semințe, ei bine, cum apar știri de-astea, imediat se inflamează hipsterimea și-ncepe să urle ca din gură de șarpe că trăim într-o lume rudimentară. Și vine specialistu’ umblat prin insule, la studii, care-n loc de traforaj a ales „human science“. E băiat de băiat. Hîrșit de experiență și de studii. Zgîriat de buruienile țepoase și mușcat de insectele tuturor junglelor. E un Tarzan, așa, mai pă contemporan. Un Crocodile Dundee, care știe mersu’ tuturor lucrurilor, inclusiv să dea citate mișto.

Și mi ți-i ia pe hipsterii revoltați la niște miștouri docte și la niște critici de rațiuni pure, de nu mai știu ăia pe unde să-și ascundă pălăriuțele și bicicletele vintage. Și le explică atotștiutorii ăștia, căliți în vaste studii pe teren, că nu numa’ la noi e așa, mă copii. Se-ntîmplă și prin alte părți. Trăim, încă, în cutumele unei lumi patriarhale. Și, în pofida anumitor mișcări dezvoltate în cîteva țări sau prin comunități ale marilor aglomerări urbane, în rest e cam la fel ca acum cîteva sute de ani. Ce sute de ani? Mai mult de-atît, nenică. Un cuplu timid de hipsterași progresiști încearcă să adreseze cîteva întrebări. Tarzan le‑o taie scurt. Lăsați rahaturile particulare! Lăsați prostiile astea excepționaliste! Tot credeți, în naivitatea voastră, că numai pe-aici își bat bărbații femeile, de le rup? Ei bine, nu-i așa. Se mai întîmplă și prin alte părți. Aaa… Păi, dacă se mai întîmplă și prin alte părți, să nu cădem cumva în prăpăstii de-astea excepționaliste. Să lăsăm tembelii românești, rătăciți și abrutizați, să le spargă fețele femeilor. Că e chestie de tradiție culturală și de păstrare a filonului identitar. Să nu ne băgăm unde nu ne pricepem.

Și să n-o tot ținem langa cu statistici din care ieșim foarte rău. De la abuzurile între copiii din școli pînă la violența domestică, și de la mortalitatea infantilă pînă la relele tratamente aplicate animalelor. Și între toate astea, mai găsești și altele, ridicătoare de păr măciucă. Nu trebuie să le formulezi și să le aduci în prim-plan. Că dai în sindromu’ ăla de a-ți critica prea aspru spațiul în care trăiești. Peisaj: în timp ce Tarzan explică pă șmechereală și pă „date“ că chestiile astea se-ntîmplă și-n alte părți, un ofițer  de poliție, om cu funcție importantă, dă un interviu. În care explică, liniștit, cam cum vede el managementul situațiilor de urgență în care trebuie să intervină oamenii legii. Și dă un exemplu, nefericitul de el. Și-o face cu toată naturalețea, spunînd exact ce crede. Că nu putem interveni la toate solicitările cetățenilor. Adică o palmă aplicată într-o ceartă domestică poate s-aștepte pînă mîine dimineață intervenția oamenilor legii. Că-ntre timp se-ntîmplă chestii mari. Spargeri, jafuri, bătăi de stradă. O palmă peste bot (că asta-i formula standard), dată unei femei, nu-i urgență. În primul rînd, că e-n familie. În al doilea rînd că, poate, situația se aplanează. Chiar cu un amor de împăcare. Deci o femeie care sună la Poliție și spune că e bătută poa’ să stea pînă mîine cu animalu’, că nu noi am pus-o să-l ia de bărbat. Una care zice că e răpită sau alta care chirăie că e violată, harțabalele de genu’ ăsta trebuie repezite, dacă dau telefon la domnii polițiști. Cine le-a pus să se ducă pe unde-or fi fiind și-or fi pățind toate alea? Au primit ce-au căutat!

Și sînt femei, bre! La urma urmei, ce-ar vrea? Să fie mai importante decît un jaf de aprozar? Decît o spargere de bancomat? Hai să fim serioși! Ce-i asta? Ni s‑a urcat democrația la cap? Femeia bătută sau pusă la locu’ ei e chestie de normalitate. Așa cum e să-ți bați și copiii. Le prinde bine. Învață temeinic lucrurile. Așa se fixează noțiunile. Și la femei, și la copii. Pe urmă, or să-ți mulțumească. Ai fost un soț și un tată exemplar, ai știut cînd să dai o palmă, un pumn după ceafă, un șut în cur, bine plasat. Ai semănat în jurul tău binele și învățătura din bătrîni. Ai respectat comoara moștenită din moși-strămoși. Rînduiala. Cuvîntul ăsta sfînt, care spune totul. Unii îl respectă, pe bună dreptate, și-l citesc în ordinea lui firească, umană, profundă. Un fel de aranjare a momentelor și felurilor de a trăi, cu perceperea, respectarea și potrivirea la ritmurile universale. Alții îl înțeleg mai mult muzical. Adică sună bine și pare că spune enorm, dar și rezolvă lucrurile dacă-l folosești. Așa că nu e nici o problemă dacă cimentez curtea de la țară, dau casa bătrînească jos și fac o pagodă în locul ei, dar primesc colindători în fiecare an, pe popa cu boboteaza, și-i mai ard una peste bot femeii, cînd are opinii. Se cheamă că respect rînduiala. Și trăiesc în matricea culturală lăsată de strămoși.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.