Februarie, balcanii, uitarea şi setea

Cei care nu au poftă, acum, de un scenariu mai curînd pesimist se pot opri aici din citit. În cele ce urmează vorbesc despre marea capacitate a omului de a crede în lucruri pe care generaţia următoare le va nega - sau, altfel spus, despre incapacitatea omului de a învăţa mare lucru din istoria sa. Să vă ocolesc puţin. Să admitem, încă o dată, că secolul al XX-lea a fost unul constant promiţător - privit, cît s-a putut, din cîte un punct al său. La 1900, cel mai mult se vorbea despre dreptul naţiunilor libere din Europa de a trăi în pace - şi asta chiar părea o dorinţă a tuturor. Pînă nu de mult, se luptaseră ruşii cu turcii, francezii cu germanii, englezii cu spaniolii. Economiştii spun că niciodată economiile Marii Britanii şi ale Germaniei nu au fost atît de interconectate precum se aflau ele la începutul anului 1914. Şi totuşi, pe acest fond promiţător, s-a ajuns la Marele Război. Mare război care s-a sfîrşit cu multe speranţe şi cu o mare psihoză. Speranţele erau legate, evident, de regăsirea păcii şi fraternităţii. Mai mare măcel decît cel tocmai încheiat nu era nici măcar imaginabil. Şi un spectru al neliniştii îi făcea vigilenţi pe toţi foştii combatanţi, de sub toate cele patru (ş.cl.) steaguri: amintirea gazelor de luptă! A fost oribil, drept care aşa ceva nu poate să se mai petreacă vreodată! - îşi vor fi spus cele mai luminate capete ale epocii. Şi totuşi, peste abia o generaţie, spre disperarea lui Einstein şi spre uşurarea întregului establishment politic american (şi el dornic să aducă băieţii naţiunii înapoi acasă - deci doritor, cum s-ar spune, de pace), două bombe ceva mai speciale cădeau peste Japonia. În comparaţie cu ele, gazele de la Verdun erau vent de printemps. S-a terminat şi războiul doi şi, cu greu, cu eforturi şi cu bani de la americani, toată lumea cu ceva pretenţii s-a apucat să producă oţel. Şi maşini grele. Părea evident că aceasta e cheia succesului. Totuşi, generaţia imediat următoare - spre 1970, să spunem - începe să vorbească despre tehnica de calcul, soft şi high-tech. În 1945, India - ca să dăm un exemplu - era o ţară a lemnului de santal, a vacilor sfinte, a băilor rituale şi a independenţei clamate. Peste două generaţii, cel mai mare trust producător de oţel din lume aparţine unui indian şi, simultan, în India, aproape la fiecare trei ţarcuri de vite găseşti cîte un parc tehnologic. Anii ’60: frumoşi ani! Flower-power, JFK zîmbind, Hruşciov bătînd cu pantoful galben în masă la ONU, beatlesmania şi alte droguri uşoare. Într-o lume altfel tulbure, dar haioasă, cuvintele magice ale deceniului sînt coexistenţa paşnică. Peste abia o generaţie, stabilitatea relativă a acestui război fundamentat ideologic, între principiul pieţei libere şi principiul revoluţiei permanente, s-a terminat aparent brusc; de-atîta coexistenţă paşnică, unul dintre combatanţi şi-a dat duhul. Anii ’70. La Londra, sub ceaţă, undeva, în birouri anoste, se agită o femeie uscată şi care vorbeşte uscat. Ea e ministresă a Educaţiei în Guvernul Marii Britanii; numele ei, Margaret Thatcher. Prin 1973, într-un cor de proteste generale, pune capăt unui program de distribuţie gratuită a laptelui în şcoli, spunînd că nu vrea să crească o generaţie care să stea cu mîna întinsă la stat. Cea mai serioasă presă londoneză o numeşte Iron lady (parafrază de la Iron maiden, un instrument de tortură din Evul Mediu) şi o consideră terminată politic. Şi totuşi, peste un an, ea preia conducerea Partidului Conservator şi-l duce la victorie. Presa o va mai considera o dată terminată - atunci cînd, în 1984, sindicatele minerilor din Regat intrau într-o grevă ce va dura un an. Madam Thatcher nu cedează. Peste o generaţie, Doamna de fier va fi mîndria Angliei, iar puştii cărora ea "le-a luat laptele de la gură" în ’73, odată deveniţi adulţi, se întreabă dacă nu cumva Margie a fost, în secolul XX, mai benefică decît Churchill. Anii ’80 (şi aici vă vorbesc din proprie experienţă): se luptă, intens, pentru pace. Pe toate meridianele lumii, de la New York la Tirana, se cere dezarmarea nucleară. Peste o generaţie, de-atîta denuclearizare, Coreea de Nord a devenit a 10-a putere atomică a lumii, iar Iranul dă semne c-ar vrea să fie a 11-a. În anii ’90, aproape căzusem de acord că asistăm la sfîrşitul istoriei. Liberalismul triumfa. Comunismul, naţionalismul şi alte -isme agonizau. Ca să n-o mai lungesc: peste o generaţie, pariez că se va spune că istoria abia a început în septembrie 2001. Şi am făcut toată această lungă digresiune pentru a vă anunţa că, săptămîna trecută, Bulgaria a anunţat raţionalizarea consumului de apă în unele dintre principalele sale oraşe, alarmiştii opinînd că 2007 va fi cel mai secetos an din istoria cunoscută a ţării. Secetă în Balcani, în februarie! Cauza? Încălzirea globală - un concept care acum cinci ani nu exista decît într-o mînă de lucrări de doctorat de la Harvard. Şi credeţi că omul va învăţa ceva din această păţanie? N-aş paria. Mai curînd pregătiţi-vă psihologic să includeţi Islanda pe harta marilor producători de cereale.