Fantoma noastră de casă

Sau de ogradă. Sau de toate acareturile. Promovarea României. Eterna și fascinanta noastră obsesie. Ea e! Dînsa se dovedește a fi, de atîția ani, fantoma care ne bîntuie, cînd ne e lumea mai dragă. Gîndul care ne tulbură sărbătorile îmbelșugate. Melancolia care ne picură rusism în țuică și-n vin, de ne ia plînsul și dăm cu basca și cu paharul de pămînt. Că e așa de nemernică lumea, și așa de mașteră viața, care ne ia tîrîș după ea. Că nimeni nu ne știe. Sau dacă ne știe un pic, nu ne recunoaște valoarea. Sau dacă ne recunoaște cît de cît, atunci zice ceva de „țigani“ sau de „lăutari“. Sau de Dracula. Păi, nu plesnim de nervi cînd auzim mereu de-astea? Și de fiecare dată rămînem pe stoc cu dacii care au construit temelia lumii, cu folclorul nostru autentic, cu mănăstirile din Moldova, cu domnitorii care au stat de veghe la porțile creștinătății și cu Eminescu care a intuit teoria relativității. Iar dacă-n ziua în care discuția asta ne ia de cap, la un pahar, se mai întîmplă să și piardă Simona Halep un meci, e gata disperarea abisală. Se păbușește lumea. O gaură neagră înghite tot universul.

Iar făcurăm un clip de promovare a României. Iar avem nutreț de rumegat o vreme bună de-acum încolo. Și, bineînțeles, clipul de promovare s-a făcut, din nou, pe șest. Așa cum știm noi dintotdeauna. Pe șestache. Nu tu campanie națională de chemare la întrecere patriotic-creativă, nu tu licitație de proiecte și scenarii, nu tu mobilizare generală. Sau o fi fost. Dar într-o variantă de mare discreție. Că nouă ne place la nebunie chestia asta cu imaginea României. Ne place infinit mai mult decît realitatea în care trăim. Mai mult decît România însăși. Nu ne pasă atît de starea spitalelor, de lipsa autostrăzilor, de chipul școlilor, de condiția vîrstnicilor și a persoanelor cu dizabilități, de discriminare și corupție, cît ne pasă de imaginea României. Aia trebuie să fie bună. Aia trebuie să fie o lucrare legendară. Acolo trebuie să ne arătăm în primul rînd talentele, forțele creative, calitățile de artiști. Aia contează cel mai mult pentru noi. Imaginea, frate! Felul în care trebuie să ne vadă lumea. Restul e o treabă între noi. E chestie de familie. Nu tre’ să știe toată lumea ce e la noi în casă.

Așa că, pe șestache, mai facem un film de promovare. Despre calitatea lui, nici nu mai e de zis nimic. Păi, ce vrei să facem? Iar să se-nghesuie toți meltenii, să-și dea cu părerea la vreun plebicist creativ? Nu există panaramă mai mare decît neliniștile și scandalurile în care picăm cînd e vorba de confecționarea imaginii noastre. Chestie la care nimeni nu se pricepe mai bine decît absolut fiecare dintre noi. Sîntem exact ca-n „poza“ pe care ne-a făcut-o Budai-Deleanu, acum atîta amar de vreme. Că noi sîntem în „poza“ aia. Deși credem că e vorba despre alții. Facem o hărmălaie de nedescris, cu orice ocazie. Dar rupem toate zăgazurile cînd e vorba despre imaginea noastră. Care trebuie să iasă cumva, din care să se vadă calitățile noastre demo-aristo-monarhicești. Pentru că despre noi nu poți să spui... ceva. Ori spui totul, ori nu spui nimic, nenică! Iar o prezentare a noastră trebuie să zică tot. Altfel, e o nenorocire. Și să zică atît de bine încît să cauterizeze și rănile neîmplinirilor care ne chinuie sufletele. Înțelegeți, măi, stimați compatrioți?

Un film de prezentare a țării noastre trebuie să fie ca o doină ancestrală. Adică să fie o creație miraculoasă, de o asemenea profunzime și cuprindere încît să și repare tot ce nu e-n ordine. Fix pe modelul doinei, așa cum am învățat noi la școală. Că omul românesc era trist, sărman, lovit de probleme, tras în piept de alții, chinuit de viața nedreaptă. Și-atunci, ce făcea? Doinea, măi dragă! Zicea o cîntare miraculoasă, cu vorbe din adîncul sufletului, sau scotea fluierul din care ieșea o melodie cu proprietăți curative magice. Cîntarea asta repara sufletul, pentru ca strămoșul nostru să meargă mai departe. Așa și cu filmul de prezentare. El trebuie să ne repare pe dinăuntru și să ne reprezinte pe dinafară. Ăsta e brifu’, cum s-ar zice. Ăsta e caietul de sarcini. Altminteri, n-are rost să te-apuci de treabă. Iar dacă-l dăm în lucru la toată lumea, păi, ce-am făcut?! O dăm de gard. Facem dezordine și hărmălaie. Mai bine facem noi filmul pe șestache, să fie hărmălaie doar cînd apare. Că nu se poate altfel. Dumnezeu însuși, dacă ar face filmul divin de prezentare a României, ar avea parte de comentarii catastrofale. Nu vrei să știi ce i-ar auzi urechile! Păi, ce se bagă El?! E de meserie? Lucrează El în vreo agenție? Hopaaa! Aici s-ar putea să avem o surpriză. Adică să se-audă din cîteva locuri răspunsul „Da!“.

Unii zic că ar fi fost mai bine dacă… Asta e replica noastră de gintă, mitul nostru fondator: „Ar fi fost mai bine dacă…“. Deci unii spun că ar fi fost mai bine dacă se făcea un anunț public mai zgomotos. Să știe toată lumea creativă că se dorește, din nou, un film de prezentare a patriei. Poate că unele agenții sau Dumnezei creativi independenți ar fi făcut chiar pro bono treaba asta. Și-ar fi fost efervescență creativă și cutare. Și cine știe ce capodopere ar fi văzut lumina zilei. Alții zic că le e scîrbă de treaba asta și că nu mai vor s-audă de imaginea României și de filme de prezentare, că mereu iese scandal și se bagă toți proștii, impostorii, verii, nepoții și consătenii. Și că ei, ca profesioniști adevărați, n-au ce căuta în mizerii de-astea. Iar alții zic că orice-ai scoate pe piață, mereu s-ar găsi unii să strîmbe din nas, să facă figuri, să șușotească pe la colțuri, să zică în toate felurile că ei ar fi făcut mai bine. Și toată lumea are dreptate. Aidoma marilor momente din istorie, și-aici facem la fel. Ne trebuie domn pămîntean? Dăm imaginea noastră pe mîna compatrioților? Ne trebuie domn străin? Adică să facă lucrarea unii de-afară? Singurul răspuns la-ntrebările astea e hărmălaia. Căci asta e adevărata noastră Românie neîmblînzită.