Fantasticul realităţii sau liniştea din Sieranevada
„Băi, e incredibil!“ „E ireal!“ „Deci nu pot să cred așa ceva!“ „Nimic nu mă mai miră!“ „Oare de ce nu mă mir?“ „Frate, pînă unde se poate merge?“ „În altă parte n-o să vezi așa ceva!“ „Păi… te miră că se poate întîmpla așa ceva?“ „Eh, uite că se poate!“ „Și-ncă n-ai văzut nimic!“ Sînt doar cîteva dintre expresiile pe care le folosim și le auzim de nenumărate ori pe zi. Evident, lista poate fi completată cu multe altele. Relația noastră elementară cu realitatea e una destul de tensionată, de nervoasă. Mai mult, realitatea însăși devine – în felul nostru de a vedea lumea – un personaj în toată regula. Prin urmare, atunci cînd operăm în mod obișnuit cu limitele și cu chipurile ei, deseori îi pierdem contururile și nu mai știm cînd am rătăcit drumul, intrînd în pădurile ficțiunii. Iar lucrurile astea se petrec în cel mai normal, mai „civil“ mod cu putință, departe de orice estetică, hermeneutică sau teorie a interpretării. Așa sîntem noi pe-aici. Mai nervoși, dar și mai jucăuși, uneori, cu orice noțiune.
Pentru unii dintre spectatori, în unele dintre filmele cinematografului contemporan de la noi pare că există o adevărată competiție în obținerea autenticului, a realului, a veridicului. Dar oamenii care poartă discuția în termenii ăștia nu mai vorbesc despre un film, ci despre felul în care văd ei realitatea. „Veridicitatea“, „autenticitatea“ filmelor devin un soi de performanță fizică, mecanică, pe care unele filme românești reușesc să o atingă, iar altele nu. Totul se transformă într-o discuție care nu mai are nici o legătură cu cinematografia, cu orice formă de expresie artistică. Mulți dintre noi încă nu am depășit faza asumării unei convenții. Încă nu reușim să vedem un film românesc contemporan nemobilizați de tensiunile felului „real“ în care se trăiește la noi. Cei mai mulți nu văd filmele despre care discută. Iar dintre cei puțini care le văd, unii sînt esteți de serviciu și-ți povestesc cum ar fi făcut ei filmul sau cum se face prin alte părți, iar alții intră în competiție directă cu realitatea filmului, explicîndu ți că realitatea reală e… altfel. La alte filme nu sîntem atît de vigilenți. Dimpotrivă. Cum e vorba de unul românesc, cum intrăm într-un mod de funcționare alert și devenim un juriu care spune ce e „real“ și ce nu.
Pentru că „realitatea“ creată de Cristi Puiu e atît de veridică în Sieranevada, dar, în primul rînd, pentru că filmul lui e atît de… film, uneori reacția publicului e ca la un meci de fotbal. Spectatorii se împart pe galerii care strigă unele la altele. La o primă vedere pare un lucru bun. Însă cei mai mulți uită imediat că vorbesc despre un film. Despre o ficțiune. Despre o poveste. Iar unii o iau și foarte personal, supărîndu-se foc. Un actor din distribuția celui mai recent film al lui Cristi Puiu îmi povestea despre reacția vehementă a unui spectator care îi scria că „Nu așa se petrec lucrurile în realitate, nu se înjură la noi așa, nu se pot întîmpla asemenea lucruri!“. Iar acesta, la rîndul lui, e un clișeu de receptare care însoțește multe dintre filmele românești, de peste cincisprezece ani încoace. Polarizarea puținului public care vede filmele românești se transformă într-un fenomen cu dimensiuni sociale aiuritoare. Există oameni pentru care te descalifici instantaneu dacă nu-ți place, necondiționat, un film ca Sieranevada. După cum există și oameni care aproape că îți întorc spatele dacă le spui că-ți plac filmele lui Puiu.
Atmosfera e una de sat în care curentul electric a fost instalat ieri. S-a aprins lumina. O ocazie minunată să strigăm și mai tare unii la alții, din moment ce, acum, ne și vedem. Dar așa e lumea noastră. Pur și simplu, așa e ea. Sau așa pare pentru unii dintre noi. Cert e că „Efectul Puiu“ funcționează perfect, din moment ce produce asemenea reacții. Unii îi spun „ieșire din zona de confort“, dar folosesc cuvintele astea de o sută de ori pe zi, referindu-se la orice, de la tranzitul intestinal la terapia de cuplu. Alții fac urticarie cînd aud sintagma asta. Mărturisesc, mă număr printre cei cărora li se întîmplă așa ceva. Iar alții spun că asta face, oricum, o poveste bine spusă, în care ceva din tine, dintr-odată, vibrează. Te mișcă. Te mobilizează într-un fel. Te pune în condiția de a te vedea ca parte a unei lumi. E posibil să semene cu lumea ta, atît cea dinlăuntru, cît și cea a interacțiunilor exterioare. Iar această ipostaziere te emoționează. Unii fug de tipul acesta de emoție, raționalizînd-o, estetizînd-o sau „driblînd-o“ ca la fotbal. Toate astea și încă multe altele fac parte însă dintr-un tablou normal. E firesc să nu reacționăm la fel în asemenea momente. După cum e la fel de firesc să avem nevoie de unanimitate atunci cînd ne mobilizăm în exprimarea unui sentiment. Vrem parteneri în entuziasmul ăsta, oricare va fi fiind el, al afirmării sau al negării unui lucru.
Dar felul lui Cristi Puiu de a spune povestea unei reuniuni de familie e atît de „real“ încît devine fantastic. Nu e replicarea unei realități, ci construirea uneia atît de posibile încît îi poate da un brînci celei reale, înlocuind-o pentru scurt timp. Și totul se transformă într-o experiență care poate fi foarte personală, o liniște în care se topesc toate zgomotele unei povești spuse excepțional.
