Externalizarea Ignatului

În ultimele zile am devenit un fel de "porcolog" de serviciu: diferite ziare şi posturi de radio mă tot întreabă cum e cu porcul şi tăierea sa, ce înseamnă toate acestea pentru Român şi ce se va întîmpla de acum înainte, dacă Europa ne obligă să-l "asomăm", în loc să-l tăiem? La toate acestea, ca orice antropolog care a fost educat să se pună pe punctul de vedere al Celuilalt, mă simt dator să adaug şi cîte un comentariu despre părerea porcului în toată această poveste şi ce o fi în sufletul lui acum, cu toate aceste schimbări... Dar tot ca orice antropolog care ştie că semnificaţia nu se află în parte ci în întreg, sînt nemulţumit de faptul că, în pragul Ignatului, toată lumea se opreşte la acest element crucial, ce-i drept, dar simplu moment, totuşi, într-o trecere mult mai amplă şi mai sistematică. Pentru viaţa şi moartea fratelui nostru, porcul, petrecerea sacrificiului este prezentată astfel ca un eveniment de la jurnalul de ora cinci, spectaculos, sîngeros şi cu ceva iz de scandal. Ceea ce nu este drept. Nici pentru porc, nici pentru Român. Lucrurile sînt, adică, mai complicate şi mai complexe. Ceea ce se schimbă nu este, pur şi simplu, un instrument cu altul, un cuţit cu un "pistol cu glonţ captiv". Nu este vorba nici măcar de o simplă modificare, fie ea şi substanţială, doar a tehnicii, a mijlocului prin care este omorît porcul. Se schimbă un complex cultural cu altul - sau, mai exact, asta se încearcă, despre asta e vorba. Tăiatul porcului este infinit mai mult decît tăierea lui. Este un sacrificiu. Un sacrificiu păgîn, vechi de cine ştie cînd şi creştinat apoi. Un sacrificiu care se încheie, firesc, cu "pomana porcului", prin care este mulţumită divinitatea: nu întîmplător, în unele locuri din România, această pomană se cheamă - după cum îmi amintea mereu Radu (Anton Roman) - aburul lui Dumnezeu. Ceea ce se întîmplă prin introducerea noilor practici este deci un fel de igienizare a lui Dumnezeu: sacrul şi sacrificiul trebuie înlocuite cu profanul şi igiena. Iubirea sîngeroasă a porcului, căruia gospodarul îi cere, umil, iertare, trebuie înlocuită cu respectul steril pentru drepturile animalului, faţă de care nu mai trebuie să fim în situaţie de păcat - şi deci nu mai trebuie să ne cerem nici un fel de iertare. Este bine, nu este bine, numai Dumnezeu ştie... Cert este însă că a discuta doar despre înjunghiatul porcului este lipsit de sens, căci nu în acesta se află sensul. Şi nu în simpla modificare tehnică a lui rezidă adevărata modificare pe care o preconizează Weltanschauung-ul veterinar-sanitar al UE. Şi nici problema noastră, ca români, despre care tot vorbim în aceste zile, nu constă în înlocuirea cuţitului cu glonţul. Toate acestea nu sînt decît simptomul, vîrful vizibil al unui iceberg care se cheamă modernizare şi care, prin convertirea porcului, pătrunde în sfîrşit (cu forţa!) şi în colţul cel mai domestic al gospodăriei ţăranului român. Zi de cumpănă, aşadar, acest Ignat 2007!... Dar mai este ceva: dincolo de sacrificiu şi sensurile sale mai profunde, omorîrea porcului ne vorbeşte şi despre moarte în sine. Este o anumită relaţie cu moartea. De la călăritul porcului de către copii şi glumele cu iz de priveghi ale adulţilor şi pînă la pomana porcului, este o intimitate respectuoasă şi jucăuşă cu moartea, pe care o întîlnim în toată cultura tradiţională românească. Înlăturarea sacrificiului pretinde să igienizeze, de fapt şi în fond, şi această relaţie cu moartea, să o raţionalizeze şi aseptizeze. Să o "externalizeze", aşa cum s-a întîmplat (şi se va întîmpla tot mai mult) mai întîi cu oamenii înşişi, daţi de pe mîna familiei în grija unor servicii de pompe funebre. Nu întîmplător sacrificarea porcului se va chema, în perspectivă, asomare şi nu omorîre. Ce-i aia asomare? - m-a întrebat, retoric, o jurnalistă. Păi, ce să fie, o moarte igienică - sau eufemizarea morţii. Pe cînd, deci, o firmă de servicii de asomare a porcului?