Exemplul Regelui Mihai

Se împlinește un an de la dispariția Regelui Mihai. Viața lui s-a suprapus aproape perfect peste suta de ani de existență a statului nostru. N-a apucat însă Centenarul, pe care-l vom sărbători fără el și deloc mîndri de oamenii care ne conduc astăzi. În lipsa lui putem totuși să mai aflăm încă amănunte despre istoria pe care a trăit-o și istoria pe care a făcut-o în toată această epocă. Foarte de curînd, la editura Corint s-a publicat volumul Conversații cu Regele Mihai avîndu-l ca autor pe Stelian Tănase. E vorba de punerea în pagină a unor convorbiri pe care istoricul le-a purtat timp de mai multe zile cu Majestatea Sa, în anul 2005.

Aș remarca mai întîi că vorbele și expresiile Regelui sînt redate ad litteram, așa încît cititorii pot aprecia limba frumoasă și nealterată pe care o vorbea. În ce privește conținutul, bineînțeles că nu pot fi lucruri total noi sau senzaționale. Viața și faptele lui Mihai I sînt, în general, cît se poate de cunoscute. Totuși, în carte apar anumite accente interesante, pe care Stelian Tănase are iscusința de a le obține de la Majestatea Sa și chiar amănunte picante, să le zicem, pe care nu le știam. Așa ar fi, de exemplu, episodul în care, în urma unei greșeli de șofat a lui Carol al II-lea, Elena Lupescu îi cere, de față cu prim-ministrul Tătărăscu, să se dea jos de la volan și să-l lase pe fiul său să conducă. Și Carol se supune.

În general, însă, din întreaga poveste a Regelui Mihai, spusă chiar de el însuși, se degajă un dramatism neîncetat. Cu momente cît se poate de concrete și mărturisiri cît se poate de sincere. Relația dintre tată și fiu, de pildă, e un subiect care se tot deschide ca o rană, de-a lungul istorisirii. Fiul relatează cum, după abdicarea sa, a refuzat repetatele invitații ale tatălui de a i face o vizită în Portugalia: „Pînă la urmă, mi-am luat puțin curaj și i-am scris o scrisoare. Din păcate, nu am copie. Și în esență a fost așa: i-am spus că nu pot să vin. Fiindcă în situația pe care a lăsat o el după ce a plecat – n-am vorbit de Antonescu –, am spus că marea majoritate a populației României îl ține pe el răspunzător de ceea ce s-a întîmplat, de situația în care s-a găsit țara cînd a trebuit să plece. Nu i-am dat detalii nici despre Basarabia, nici despre rezistență, nici despre nimic. Doar atît i-am spus: Văzînd această situație, în situația mea, este imposibil ca să vin și să ne întîlnim. Și cu asta s-a terminat.“

Regele Mihai nu și-a mai revăzut tatăl. Dincolo de motivele de natură politică pe care le-a invocat pentru a nu-l vizita, existau firește și lucruri mult mai personale. Acestea răzbat și din explicația pe care o dă asupra deciziei de a nu merge în 1953, în Portugalia, la înmormîntarea tatălui său: „Prin ce trecusem eu cu el și cu toată ambianța din jurul lui… Mi-am pus problema că mă duc și intru acolo într-un cuib de viespi. Mi-am zis că asta nu pot! Prea am văzut multe. Prea am văzut persoane de acolo, de toate tipurile. Și am spus: Asta chiar nu pot! Și în plus de asta… să o iau pe regină cu mine, acolo, ca să întîlnească toată… mă iertați de vorba pe care o spun… șleahta, cum să spun altfel… Mi-am zis: Asta nu se poate. Și atunci, bineînțeles, a început să bîzîie toată lumea, alții mi-au trimis telegrame, chiar portughezii. Că nu se face, că trebuie să merg, că nu știu cum. Nicolae mi-a scris o scrisoare foarte urîtă.“

Spre deosebire de relația cu tatăl, Regele Mihai descrie legăturile cu mama, cu Elena, ca fiind la polul opus. Mama pe care, pentru o lungă perioadă a copilăriei și adolescenței sale, Mihai n-o putea vizita decît timp de trei săptămîni pe an, la Florența, unde fusese exilată de Carol al II-lea: „Mama mea și cu mine eram într-o comuniune foarte apropiată. (…) Cînd mă întorceam din nou la București simțeam ceva foarte rece…“

Dramatice sînt, evident, și momentul arestării lui Antonescu, și perioada presiunilor făcute de sovietici după război, și constatarea lipsei oricărui sprijin din partea Occidentului, și abdicarea forțată, și plecarea în exil „cu moartea în suflet“, cum spune Regele. Nici revenirea în țară de după 1989 n-a fost ușoară, cu episoadele repetate ale întoarcerii înapoi de către autoritățile române de pe autostrada București-Pitești și de pe Aeroportul Otopeni sau primirea neașteptată pe care i-au făcut-o românii în 1992, cînd un milion de oameni au ieșit pe străzile Bucureștiului să-l întîmpine.

Regele povestește toate astea firesc, uneori cu lacrimi în ochi, după cum notează Stelian Tănase, alteori recunoscînd pur și simplu că a uitat cîte un eveniment pe care l-a trăit. Așa cum, de exemplu, spune despre ceremonia primei sale încoronări din 1927: „Nu țin minte nimic legat de acest eveniment. Chiar și cînd am văzut fotografiile, mult mai tîrziu, tot nu mi-am adus aminte nimic.“

Aș observa că nu doar viața Regelui Mihai e una cu totul exemplară, așa cum, de altfel, știam, ci și felul în care el însuși o povestește. Firescul și sinceritatea cu care un om de o asemenea anvergură relatează întîmplări din propria sa viață constituie o lecție extraordinară, chiar și pentru faptul că intră într un contrast absolut cu falsitatea de tip comunist, cu neîntreruptele încercări de deturnare și cosmetizare a realității cu care ne-au obișnuit comuniștii și „demnii“ lor urmași.