Excepţionalism românesc

În timp ce Mircea Vasilescu scria un articol întreg despre brînză, iar Mircea Dinescu îi dedica o poezea, o prietenă belgiancă îmi povestea în Italia următoarea întîmplare cu un cioban român şi brînza sa: Înainte de 1 ianuarie 2007, înainte de scandalul brînzei, un cioban care avea clientela sa bine stabilită de ani de zile, a aflat că nu mai are (nu va mai avea) voie să-şi vîndă produsele sale pe piaţă, deoarece nu corespund normelor de siguranţă alimentară. Ciobanul a mormăit ceva şi şi-a văzut de treabă. Data următoare cînd s-a dus să-şi vîndă marfa la piaţă, pe taraba sa stătea scris cu litere mari BRÎNZĂ PENTRU CÎINI. Clienţii săi vechi au rîs şi au continuat să cumpere brînză, aşa cum făceau de ani de zile. Prietena mea belgiancă era îngrijorată pentru soarta ţăranilor români odată integraţi în Europa, dar era şi în admiraţia inventivităţii de ceasul din urmă a ciobanului nostru. Întrebase chiar un avocat la Bruxelles ce ar putea păţi acesta. Cam perplex, avocatul nu a găsit nici un articol de lege care să-l incrimineze pe cioban. Poate doar vreo societate de protecţie a animalelor... - a mai bîiguit acesta. În ceea ce mă priveşte, mi-am imaginat Piaţa Pet-Matache ticsită cu tarabe cu brînză pentru cîini, cîrnaţi pentru pisici, ţuică pentru papagali, vin prefiloxeric pentru broaşte ţestoase şi alte alimente tradiţionale pentru animale de companie. Rîdem noi, rîdem, da’ brînza-i moartă în coteţ! O ştiau toţi specialiştii - şi oricine îşi dădea osteneala să se intereseze - încă din 1990. Au ştiut-o toţi miniştrii Agriculturii, cu toate cabinetele lor de-a lungul anilor, guvernărilor şi grelelor moşteniri. Au ştiut-o (sau ar fi trebuit să o ştie) toţi politicienii care ne-au condus ţara pe lungul drum al tranziţiei. N-au ştiut-o (şi s-a făcut tot posibilul ca să n-o ştie) doar împricinaţii, adică ţăranii. Dacă ar fi ştiut, poate că ar fi fost mai puţin eurooptimişti, poate că ar fi cerut cine ştie ce în negocierile dosarului "Agricultura" cu Uniunea Europeană, pe scurt, poate că ar fi început să aibă pretenţii. Ceea ce ar fi creat probleme politicienilor, prea ocupaţi cu ale lor. Aşa, şomerii produşi de trecerea la economia de piaţă au fost orientaţi cu grijă spre sate, ca să nu încurce cu grevele lor circulaţia coloanelor oficiale prin oraşe, iar de acolo, mai departe, spre căpşuni sau femei în vîrstă din Spania sau Italia. Care nu a putut a rămas în sat şi s-a ocupat cu "economia domestică". Rezultatul a fost că în 1996 s-a inversat, pentru prima dată în secolul al XX-lea, balanţa fluxurilor de migraţie dintre sat şi oraş, iar satele noastre, îmbătrînite demografic de industrializarea şi urbanizarea comuniste, au început să întinerească (sau să îmbătrînească pînă la dispariţie). O foarte mare parte dintre aceşti oameni trăiesc - nu neapărat rău - din ceea ce tocmai am numit, pentru simplificare, "economie domestică". Adică produc în casă o bună parte a alimentelor, îşi asigură "întreţinerea" şi au în gospodărie o mică sursă de bani, pe care trebuie să o completeze însă prin vînzarea mai mult sau mai puţin sistematică a altor bunuri rezultate din gospodărie: o brînză pe colo, un godac pe dincolo, o ţuică la caz de jale etc. Teoretic, de la 1 ianuarie 2007 toate aceste surse suplimentare de lichidităţi, fără de care o bună parte a populaţiei rurale devine muritoare de foame, devin ilegale. Adică, teoretic, ar trebui să fie interzise. Precum brînza, cu care nici ciobanii, nici legiuitorii nu ştiu ce să facă. Ca şi în cazul recurent al iernii, brînza ne-a prins nepregătiţi... Toate acestea se vor petrece însă doar teoretic, pentru simplul motiv că aplicarea integrală şi instantanee a regulamentelor europene ar echivala cu un genocid. Pur şi simplu nu poţi să faci aproximativ jumătate din populaţia unei ţări să-şi schimbe modul de viaţă, de producţie şi consum, de la o zi la alta. Cu atît mai mult cu cît nici nu prea ştii bine cum şi în ce fel să realizezi acest lucru - după cum s-a văzut din plin în cazul brînzei, cînd din două în două ore mai apărea vreun "factor de decizie" prin presă, pentru a anunţa ce e voie şi ce nu. Dar asta s-a întîmplat şi în celelalte state europene! - veţi spune. Desigur, nu sîntem noi victimele integrării. Nu voi pune acum în discuţie nici ce se ascunde în spatele tuturor acestor reglementări sau ce interese mondiale uriaşe sînt implicate în politicile de food safety (aceasta este o altă discuţie, în sine, care nu prea a pătruns în spaţiul public românesc). Ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze însă pe toţi - şi ar fi trebuit să o facă de mult! - este modul în care se desfăşoară toate acestea la noi. Polonia, de pildă, s-a luptat de la început pentru drepturile ţăranilor săi, a cerut acceptarea unor "excepţii" pentru anumite produse, a reuşit chiar să blocheze, de curînd, un esenţial tratat european pentru a-şi impune interesele sale în domeniul agriculturii, şi tot n-a scăpat de nemulţumiri masive şi conflicte în lumea rurală. În locul tuturor acestor politici agricole, negocieri, compromisuri etc., politicienii români au preferat strategia vizionară "după noi, potopul!". Lăsat de capul său, ciobanul român se scarpină în mioriţă şi inventează brînza pentru cîini. Nici legal, nici ilegal, ci doar întrucîtva meta... Excepţionalismul românesc nu are limite! Dacă aş fi om politic, m-ar îngrijora rău de tot scandalul brînzei. Valurile de naţional-populism au lovit, imediat după integrare, toate statele vecine şi prietene, mult mai bine pregătite decît noi! Din Bulgaria în plin scandal al rachiului, Al dumneavoastră Vintilă Mihăilescu