Europa și muzeele lui Gheorghe Ursu
Despre procesele intentate asasinilor lui Gheorghe Ursu, care nu se mai termină, am mai scris. Ce se știe în general despre acest om este că a fost un disident al regimului Ceaușescu, omorît în 1985, în anchetele Securității. De meserie inginer constructor, el dezvăluise, printr-o scrisoare adresată postului de radio Europa Liberă, decizia iresponsabilă a lui Nicolae Ceaușescu de a opri consolidarea blocurilor afectate de cutremurul din 1977. Deținea un jurnal din care reieșea totala sa opoziție față de acel regim, jurnal care a ajuns în mîinile Securității. I s-a intentat un proces penal pentru deținere de valută (la o percheziție s-au găsit în casa lui 18 dolari!), dar sub această acoperire, a fost de fapt anchetat din motive politice. În anchetă a refuzat orice dezicere de principiile sale, orice colaborare și orice denunțare a vreunui apropiat. A fost bătut cu bestialitate pînă la moarte.
Dintr-un asemenea rezumat rezultă că e vorba de un erou, de un martir, de un caracter excepțional. Te gîndești că era un om inflexibil, făcut din fier. Ei bine, din cartea pe care Gheorghe Ursu a scris-o în urma unei excursii care i-a fost permisă în 1978, în Europa, publicată prima oară în 1991 și reeditată în 2021 sub titlul Europa mea (Editura Polirom), reies însă și multe alte laturi ale personalității sale. Era poet, era un om pasionat de artă, de arhitectură, de cultură, de sport și, probabil, de tot ceea ce era interesant pe lumea asta. Într-o prefață emoționantă a cărții, fiul său, Andrei, i se adresează tatălui, povestindu-i tot ce s-a mai întîmplat important de cînd el a fost ucis. E acolo și istoria proceselor fără sfîrșit intentate torționarilor săi. Sînt și cîteva fragmente recuperate din jurnalul disidentului (care a dispărut pe mîna Securității), din care se vede cît de sincer și deschis îl detesta pe Ceaușescu. Asta mi l-a făcut și mai simpatic pe Gheorghe Ursu.
Dar despre călătoria pe care el o povestește în carte trebuie spus că stîrnește interesul pentru felul în care un intelectual din România de atunci se raporta la Occident. După ʼ90, mulți români au călătorit. Acum putem vorbi chiar despre o oarecare demitizare a Occidentului. Pe atunci, fascinația era intactă. Cei puțini care călătoreau puteau descoperi totuși chiar atunci, asemeni lui Gheorghe Ursu, paradoxuri sau detalii mai puțin fericite, inerente oricărei civilizații. De exemplu, autorul era uimit să descopere că trenurile puteau întîrzia chiar și în Olanda. Asta nu însemna însă că Europa își pierdea pentru el ceva din farmec sau din măreție.
Înainte de toate însă e de remarcat că povestea obținerii pașaportului, a permisiunii de călătorie în Occident, era o adevărată epopee. Cum de a reușit să plece Gheorghe Ursu? Făcînd nenumărate cereri, mergînd în audiență la mai-marii partidului de atunci, la Primăria Capitalei și, în cele din urmă, înaintînd o cerere către însuși președintele țării. Excursia a durat o lună, cu o echilibristică aproape incredibilă în privința banilor, așa încît să poată supraviețui, cu nopți dormite în trenuri, cu mers mult pe jos pentru a nu folosi autobuze în orașe, avînd rații calculate zilnic, din salam de Sibiu și triunghiuri de brînză topită cărate din țară în valize. Interesant e că multe dintre sfaturile pe care le culegea atunci de la scepticii (probabil și invidioșii) în privința turismului semănau izbitor de mult cu unele pe care le auzim foarte des și astăzi: „Cînd sufletul uman e mare cît o sută de continente, ce să cauți, ce interes prezintă călătoria prin nu știu ce Arcadie?”; „Nimic nu-i mai ridicol decît turismul, mai ales cel atît de schematizat astăzi”; „Muzeele, monumentele? Să vezi strada, STRADA”; „După o lună trăită într-un oraș, abia începi să-i simți pulsul” – și altele asemenea.
Ursu era un împătimit al muzeelor. Intra în amănunte labirintice ale picturii. Înțelegea de unde vine diferența dintre maniera pointilistă (temporară) a lui Van Gogh și „construcțiile savante” ale lui Seurat. Putea să ajungă la concluzia pasionată că Rembrandt e un „Tolstoi al picturii”. În respectiva lună de călătorie, Gheorghe Ursu a reușit să străbată neobosit întreaga Europă, să treacă prin Austria, Italia, Elveția, Franța, Spania, Anglia, Belgia, Olanda și Germania, știind exact ce anume trebuia neapărat să vadă în fiecare dintre orașele vizitate, cu o planificare de o minuțiozitate nemaipomenită. Cine mai e în stare astăzi să călătorească așa? Cine se mai informează atît de bine înainte, deși acum există și Internet? Cine își mai rupe la propriu de la gură pentru a-și satisface foamea de artă? Cine mai e atît de profund îndrăgostit de cultura și arta Europei? S-ar putea spune că, la fel ca acum, ignoranți, indiferenți sau leneși existau și pe atunci. Mă tem însă că acum nu prea mai există oameni de tipul lui Gheorghe Ursu. El pare să facă parte dintr-o generație de intelectuali apusă, cu o serioasă vocație universalistă.
Ce-și dorea însă călătorul veșnic grăbit Gheorghe Ursu, aflat într-o permanentă criză de timp, din cauza prea multelor muzee de văzut în prea scurtul timp ce era dat unui est-european în Occident: „Poate dacă voi mai putea revedea vreodată Uffizi și Pitti, Luvrul și Prado, Vaticanul și National Gallery, Kunsthistorisches Museum și Tate, Rijksmuseum și Beaubourg-ul, voi putea să aleg în loc să alerg, să degust în loc să înfulec, să las dracului carnetul și – sado-masochist – să-i spun celui ales: Et maintenant – entre nous deux!”. N-a apucat să le mai viziteze. Un om atît de dornic și de priceput în a descoperi și comenta frumusețile lumii a fost oprit brutal. Nu doar un caracter puternic, un om însetat de adevăr și o inimă curajoasă au oprit securiștii (care-i deschiseseră un dosar intitulat „Călătorul”), ci și o minte cît un univers.