Eu şi vulpea
Ne-am întîlnit pentru prima dată acum cîteva săptămîni. Mergeam căzut pe gînduri pe acea potecă răzbătută de turişti, care scurtează prin pădure drumul de pe Valea Cerbului. Plouase de curînd, aşa că pădurea era pustie. Din pămînt se ridicau aburi subţiri, care se înfăşurau în fîşii de ceaţă deasupra Văii Albe. A apărut brusc după un colţ de stîncă. M-am uitat lung la ea. Nu puteam să cred că este o vulpe, aşa că i-am examinat pe rînd botul, blana şi coada. Da, nu era nici un dubiu: avea coadă de vulpe! Aşa că am întrebat-o: Ce faci, Vulpe? S-a uitat la mine, înclinînd uşor capul, aşa cum fac uneori cîinii cînd vor să înţeleagă mai bine de ce i-ai strigat. Probabil că o fi priceput, căci ne-am privit în ochi minute în şir. Apoi a luat-o agale prin pădure şi s-a oprit în faţa unei mici scorburi. A început să sape, cu spatele la mine, dar aruncîndu-mi din cînd în cînd cîte o privire peste umăr, parcă mi-ar fi spus: Vezi ce fac? Văd, văd! - i-am răspuns şi m-am aşezat pe un trunchi de brad să o aştept. Brusc, la fel precum apăruse, a dispărut în scorbura de sub copac. I-am spus la revedere şi m-am îndepărtat. Am părăsit poteca şi am luat-o în sus, spre pereţii de piatră. Am tăiat-o oblic prin pădure spre Valea Albă, am trecut de adăpost şi m-am opintit în prima săritoare. Ieşise soarele şi piatra se zvînta văzînd cu ochii. Privind în sus, spre creastă, mă aşteptam să-l văd dintr-o clipă în alta pe Barnabo, eroul lui Buzatti şi idolul adolescenţei mele. Cu fiecare picior ce călca pe o rădăcină, cu fiecare mînă strîngînd un colţ de stîncă, îmi revenea acel sentiment din copilărie că ating reţeaua nesfîrşită de nervi a naturii, că aceasta tresare, mă recunoaşte şi mă acceptă din nou. Mă întorceam acasă, era evident! Mă simţeam un Mic Prinţ răsturnat, ademenit de Vulpe în lumea copilăriei universale şi eterne. Am coborît tîrziu în vale, promiţîndu-mi că o să mă întorc în fiecare săptămînă să mă întîlnesc cu vulpea. Au trecut însă luni de zile şi nu am putut să plec din oraş. Am revenit de-abia ieri. Ploua din nou cu averse. Am aşteptat deci să se oprească şi am pornit-o grăbit spre pădure. Te duci să te vezi cu vulpea? - m-a întrebat soţia mea, zîmbind. Da! - i-am răspuns eu ca şi cum m-aş fi dus să-mi cumpăr ţigări. După care, am luat-o pe drumul mare prin pădure. Eram obosit şi nu aveam nici un chef să urc. Am rămas însă curînd pironit locului, cu ochii aţintiţi în penumbra pădurii: era acolo! Nici nu s-a uitat la mine. Ce faci, vulpe? - am mai întrebat eu, de la depărtare. Nu a întors însă capul. De pe o potecă laterală coborau nişte turişti. A, uite vulpea! - a constatat unul dintre ei şi a scos nişte biscuiţi din buzunar. Psss, psss, psss... - a ademenit-o el ca pe o pisică. Eram revoltat. Dar vulpea s-a apropiat cu băgare de seamă şi fără teamă. Era clar că era obişnuită de multă vreme cu turiştii, iar aceştia îi cunoşteau deja metehnele. Vulpea - "vulpea mea" - era de fapt îmblînzită de către turişti! Ei, te-ai văzut cu vulpea? - m-a întrebat soţia mea la întoarcerea acasă. Nu - am răspuns eu cu privirea în gol - n-a mai venit. Poate altă dată...
