Estimp, în Alaska…

Cel mai interesant sit arheologic din zona circumpolară și cea mai mare așezare preistorică din Arctica se află pe țărmul Mării Ciukoțk, imediat la nord de Strîmtoarea Bering. Proto-eschimoșii de la Ipiutak nu sînt conectați la vînzoleala mondială. În secolul IV d.Hr., cînd ei par să o fi dus cel mai bine, Constantin cel Mare și Chandragupta I însemnau pentru ei încă mai puțin decît pentru eschimoșii de azi faptul că acolo Rusia și SUA sînt la 100 km distanță.

Săpăturile de la Ipiutak/Point Hope, din 1939-1941, au scos la iveală cea mai spectaculoasă artă din Alaska. Am, între altele, o slăbiciune pentru ochelarii de protecție împotriva zăpezii făcuți din fildeș de morsă, cu decupaje înguste ca fantele prin care bagi moneda în aparat și decorați cu capete stilizate de cufundac. Mai jos aș vrea să dau cîteva motive pentru care cultura asta e foarte interesantă. Dar mai întîi trebuie să zic că paternalismul și comoditizarea selfie-grafică n-au ce căuta în discursul despre ea. E o cultură cu contradicții și asprimi – deoarece eschimosul nu e ceva drăguț și pufos, ci un ins cu viață grea și mituri întunecate.

Mai întîi, oamenii ăștia par să fie cel mai bun exemplu al unei populații asiatice care pătrunde în America de Nord. Alaska nu e deci chiar așa izolată. Îmi place cînd în obiectele de acolo vezi deodată parale cu arta scito-siberiană și chiar cu cea chineză. Mai ales micile ornamente de fildeș imită ornamentele de metal ale șamanilor siberieni. Cultura lor materială e, în ansamblu, neolitică, dacă nu socotim un unic obiect de fier, importat de undeva din Kamceatka.

Apoi, Ipiutak e practic singura cultură arctică care a renunțat complet la ceramică. În atîtea case săpate nu există nici un ciob de vas sau de opaiț. N-aș vrea să cad într-un stereotip, dar acest abandon voluntar al unei tehnologii de mare preț miroase a interdicție șamanică. Vasele se făceau doar din coajă de mesteacăn, adusă din pădurile aflate la o bună bucată de drum, pentru că mesteacănul nu prea e printre speciile care furnizează lemn plutitor, bușteni aduși de ape. E posibil ca proto-eschimoșii să fi locuit pe coastă doar primăvara și vara, iar restul timpului mult retrași pe continent. Genul ăsta de mobilitate cred că duce la niște avantaje, poate nu materiale, dar cognitive sigur, aceleași ca în cazul celor care au avut șansa să copilărească la țară și au înțeles și această lume înainte să vină la oraș.

Mai important, e vorba de cultura care acordă morților cea mai mare atenție (recuperabilă arheologic) din toată Arctica. E celebru un craniu descoperit cu ochi de fildeș și dopuri pentru nări, din același material, sculptate în formă de capete de păsări, în care la rîndul lor sînt inserați mici ochi de antracit (mai exact, de jais). O placă de fildeș pe care erau reprezentate schematic două buze cusute fusese așezată pe gură. (În arheologie ținem uneori în mînă asemenea obiecte, despre care, dacă nu le descoperim în contextul imediat și recognoscibil al utilizării lor, habar n-avem ce ar putea fi.) Acoperirea orificiilor corpului, ca să nu pătrundă spirite răuvoitoare în cadavru, e cunoscută și din mormintele dinastiei Han, contemporane cu începuturile Ipiutak. Uneori în morminte apar și mandibule de urs, găurite aparent tocmai ca să li se poată atașa și lor acoperitoare de gură.

O altă înmormîntare remarcabilă este cea a unui adult pe pieptul căruia se aflau patru tuburi șamanice sculptate, cu rol terapeutic. În coloana vertebrală a fost introdusă, după decapitare, o lungă tijă de fildeș sculptată cu o mînă la un capăt și un picior de caribu la celălalt (un ritual ce poate să reflecte ce se petrecea cînd era vînat un urs). Lîngă genunchiul stîng se afla un craniu de cufundac, în care fuseseră montați ochi de fildeș și pupile de jais, tratat deci omenește. Cufundacul, rața magică a șamanilor, are un rol privilegiat în miturile eschimoșilor. El redă vederea celor orbi, după aventuri ciudate: un băiat nevăzător vînează un urs cu arcul, dar mama lui îl minte că ursul a scăpat și doar cufundacul îi spune adevărul; un alt tînăr orbește după ce bunica lui, excedată de cît vînat adus de el trebuia să prepare, îi ascunde ochelarii de zăpadă.

Închei cu un motiv mai ciudat pentru care această cultură arctică are ceva special. Mare parte a artefactelor descoperite în situl-cheie de la Point Hope sînt azi pe fundul mării, la 1 km adîncime. Un vas militar care le readucea la University of Alaska Museum, după ce colecția fusese fotografiată la New York, s-a scufundat între Seattle și Juneau, capitala statului Alaska. Un alt vas încărcat cu artefacte din săpătură, și ele, îngrijit sortate, etichetate și puse în cutiuțe, e acum la 50 m sub apă în Strîmtoarea Bering. În 2005 se făceau planuri de recuperare a epavelor. Să nu uităm deci acest detaliu: că obiectele vechi de două mii de ani sînt în siguranță acolo unde sînt îngropate, iar în următoarea mie de ani starea a ceea ce a rămas din ele nu se va înrăutăți cu nimic. Dacă le scoatem, ar fi bine să le putem garanta același lucru. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017. 

Foto: Urs polar, Ipiutak, Alaska, 100-600 d.Hr.