Epistemologia vinovată

"Nici unul dintre actori nu se gîndea că ceea ce facem este în vreun fel o sfidare a guvernului. Pur şi simplu, ne făceam treaba, aşa cum fusesem puşi să o facem." Este declaraţia-amintire a unui actor bulgar despre Improvizaţia, o piesă faimoasă la vremea sa, care făcuse multă vîlvă, care jucase acel rol de catharsis popular pe care ni-l putem aminti şi noi şi care sfîrşise prin a dispărea peste noapte de pe afiş, la indicaţiile Partidului. Pentru a ne ajuta să înţelegem însă această afirmaţie, autoarea comunicării ne prezintă în detaliu contextul relativ particular al acelor ani de "dezgheţ", în care propaganda comunistă din Bulgaria propovăduia o anumită liberalizare a cuvîntului, pe care unii, o vreme, au luat-o mai mult sau mai puţin în serios. Dar adaugă şi contextul amintirii în care fusese scrisă această frază, pe care tocmai o citase: "Trebuie precizat însă faptul că memoriile din care tocmai am citat această frază au fost publicate în 2003, cînd martirii şi eroii autoproclamaţi timp de un deceniu provocaseră nu numai ironii, ci şi respingere în rîndul publicului bulgar" - precizează autoarea. Care va să zică aşa: pe la începutul anilor 2000, în Bulgaria era deja de bonton o astfel de "neutralitate axiologică" a amintirilor despre comunism, expresie, s-ar înţelege, şi a unei saturaţii publice faţă de discursul puternic încărcat moral al anilor precedenţi. Mă întreb - şi ne întrebăm cu toţii, românii prezenţi la această conferinţă despre memoria comunismului - dacă acest lucru s-a întîmplat sau e pe cale să se întîmple şi la noi. Şi sîntem înclinaţi cu toţii să considerăm că nu prea. "Discursul dominant la noi este unul moral-corect" - constată cineva. "Amintirile despre comunism sînt la noi parte a unei poziţii morale şi politice prezente, mai mult, a unei lupte pentru putere care se mai poartă încă în aceşti termeni" - adaugă altcineva. "La noi - îmi dau şi eu cu părerea - memoria comunismului este într-o mai mare măsură, s-ar zice, parte a unui soi de angajament civic şi poziţionare de sine pe o scală valorică: un bun cetăţean al unei societăţi democratice (postcomuniste) trebuie să aibă doar black memories despre comunism şi orice relativism contextual în acest sens este aproape un păcat." "S-ar zice că românii sînt mai moralişti decît noi!" - conchid mai mulţi colegi bulgari, făcînd ochii mari a nedumerire. Aşa s-ar zice, dar nimeni nu poate spune de ce... Mă gîndesc mai departe, de unul singur, la un aspect al acestei poveşti, care îmi e mai aproape de suflet: recursul la context. Este o obsesie şi un imperativ antropologic: orice fapt social trebuie plasat în contextul său adecvat şi comprehensiv, pentru a putea fi înţeles. Această credinţă militantă li se trage antropologilor din zorii meşteşugului lor, cînd populaţiile pe care le studiau ar fi rămas pentru vecie exotice şi primitive, dacă ar fi fost privite doar cu ochii şi din perspectiva europenilor şi nu s-ar fi încercat o abordare a tuturor acestor "ciudăţenii" în şi prin ochii localnicilor şi în contextul culturii lor. Nimeni nu a dedus de aici vreo nostalgie primitivistă şi înţelegerea acestor societăţi a avut doar de profitat. Nu cumva aşezarea amintirilor despre comunism atît în contextul social al referinţei lor, cît şi în cel al rememorării ar fi de natură să ajute în mod similar înţelegerea comunismului şi a semnificaţiilor sale actuale? Pentru un antropolog (fie el şi român), răspunsul afirmativ este aproape evidenţa însăşi. Pentru un "intelectual român" s-ar părea însă că o astfel de poziţie epistemologică este chiar vina antropologilor şi a altor "relativişti postmoderni". Există, desigur, o reţinere întemeiată faţă de un asemenea demers într-o asemenea problemă: banalizarea răului, riscul de dizolvare a ororilor într-un mozaic de fapte mărunte şi trivial-neutre. Desigur, acest risc există, dar el ţine tot de o "manipulare" morală, inversă de data aceasta, a unui instrument cognitiv: folosirea contextului pentru a demonstra ceva, şi nu pentru a înţelege ceva. Este neplăcută, astfel, dacă nu chiar de-a dreptul îngrijorătoare, această neacordare a prezumţiei de nevinovăţie unei perspective epistemologice şi metodologice cu state vechi de funcţii şi cu merite greu de contestat în formarea viziunii noastre actuale despre lume şi oamenii care o populează. Este neplăcut spre ridicol, de pildă, să suspectezi a priori o analiză a vieţii cotidiene în comunism de intenţii apologetice, dacă nu chiar de-a dreptul cripto-comuniste. Şi este puţin probabil că un discurs care se rezumă la condamnarea morală a comunismului ne va ajuta foarte mult să înţelegem ce a fost, de fapt, comunismul, cum a fost el posibil şi, mai ales, cum putem să ieşim din el, pentru a ne vedea de treabă în viitor. În tren, pe drumul de la Sofia la Bucureşti, îmi dau seama că, în mod ironic, liberalismul nostru cognitiv încearcă să realizeze ceea ce a ratat Ceauşescu însuşi: cu tot aparatul său represiv, comunismul a eşuat în a construi "unitatea de monolit în jurul Partidului"; noi ne străduim, în schimb, să construim o unitate de monolit a oamenilor corecţi în jurul unei imagini indiscutabile a acestui comunism...