Enciclopedia budelor
Să vorbești de săpături arheologice fără să vorbești despre bude e o mare greșeală, pentru că presupune nu doar o fandoseală estetică, dar și o lipsă de destoinicie metafizică. Buda indică întotdeauna, foarte net, nivelul de confort sau agresiune în care trăiești. De exemplu, una în care ți-e groază să atingi ceva, către care te îndrepți de parcă ai merge zilnic la ghilotină, stabilește un registru de pornire foarte scăzut al participării tale profesionale și afective la viața grupului. (Nu am la îndemînă o statistică a numărului de laptop-uri căzute în buda turcească, dar cred că orice autor trebuie să rețină acest aspect – unde scrii textul, acolo va fi și citit.) Buda este, pe scurt, o prezență centrală pe șantier, pentru că e, pe cît de săracă în nuanțe funcționale, pe atît de iradiantă psihologic.
Vreau deci să adun aici cîteva intrări pentru marea enciclopedie a closetelor, prea mult timp văduvită de atenția pe care o merită. Materialul e imens, încep la întîmplare. Spre sfîrșitul unuia din cele mai grele șantiere pe care am mers am făcut această constatare umilitoare: closetul era furnizorul meu de singurătate. Pe șantier era mereu un fel de îmbulzeală fără sistem și o gălăgie care nu devenea deloc zumzetul normal al muncii. În plus, toate deciziile șefului mi se păreau, ca un făcut, tîmpite, fără ca eu să am curaj să zic lucrurilor pe nume, fiind și un oaspete de la altă universitate. Cînd lucrurile deveneau grele, nu mai rar de o dată pe oră, îmi făceam drum la closet. Închideam ușa, trăgeam zăvorul și în clipa aia simțeam că fața mea e eliberată din forma artificială în care se înțepenise și se relaxează în sfîrșit. Eram fericit… Îmi amintesc că erau toalete ecologice, de care pe-atunci nu cred că văzusem în România, vag suprareale, prietenoase într-un mod sinistru, mirosind a plastic încins și a dezinfectantul ăla albastru. Nu te aștepți ca asta să fie ușa la care bați ca suplicantul antic la templu, dar așa merg lucrurile.
Altă budă, pe un deal din Turcia, avea două ciudățenii. În primul rînd, sufla vîntul tare printre scîndurile ei. Aveai mereu impresia că te găsești pe marginea unei autostrăzi. Mai important, o doamnă de la restaurare acoperise ușa acestei bude cu flori în tempera. Un gest frumos, care te făcea să ai impresia că te-ai instalat la coada de bilete de la un muzeu de pictură naivă. Tipul de intimitate de care se bucură un om care se simte între autostradă și muzeu are efectul de a frîna anumite elanuri. În această umblătoare am văzut însă, în compensație, pentru prima și singura oară, un gecko apropiindu-se de o călugăriță (mantis religiosa). Nu e vina mea, ci a lui Gerald Durrell, că dintotdeauna am avut speranța să văd și eu o luptă între aceste două personaje. Dar șopîrla nu citise Familia mea și alte animale și a dat bir cu fugiții. E drept că avea de-a face cu o călugăriță neobișnuită, albă și transparentă ca o frunză mîncată de omizi.
Unul din (foarte puținele) merite ale latrinelor scîrboase este că te îndreaptă spre ierburi înalte. Iar contactul cu ierburile ne lipsește foarte mult. Trebuie să zic însă că, de cînd arheologia nu mai e o profesie în care bărbații să aibă o majoritate copleșitoare, cum era cazul în trecut, condițiile de trai de prin baze sînt din ce în ce mai bune. Nu mă pot împiedica să observ că femeile au ceva împotriva focarelor de infecție și a promiscuității. Iar bărbații de pe șantiere sînt beneficiarii acestei presiuni pe care femeile o exercită constant în direcția decenței. Chiar și-așa, destui arheologi care au fost în campanie în vara asta în România (pe săpături sistematice) au trebuit să folosească măcar din cînd în cînd bude turcești. Desigur, closetul constituie o reflexie a timpului său și o întruchipare a viziunii sociale a ctitorilor lui. Closetele de acest tip sînt încă aici suficient de bine reprezentate pentru ca, peste vreo zece ani, la noi să fi rămas mai multe decît în Turcia, de unde dispar treptat. Se știe că buda turcească este acea construcție ridicată deasupra unui abis, spre folosul păianjenilor, și remarcabilă prin capacul îmbrăcat luxos în blană sintetică și o revistă din 1986 așezată îmbietor alături.
Înainte să devin prea nostalgic, ar fi bine să închei cu două amănunte pe care le-am observat abia la finalul campaniei de anul ăsta la Histria. Sper să nu se supere colegii mei dacă, în loc să pomenesc descoperirile remarcabile făcute de ei în mai multe sectoare ale sitului, o să mă limitez deocamdată la descoperirile mele din cele două încăperi supreme ale Histriei. Așadar: cineva a ales să le doteze cu capace de veceu pe care se află reprezentat delfinul histrian, așa cum apare pe reversul drahmelor de argint „vultur pe delfin“, celebra monedă antică locală. Am priceput tîrziu aluzia, dar acum îl salut din toată inima pe autorul acestei poante cărturărești-diuretice. Greu de zis cît a trebuit să caute capacele alea. Să le fi găsit într-o piață din Constanța? Poate au fost comandate pe net, din Regatul Unit? Al doilea detaliu: nu e rar ca, intrînd într-o budă din Dobrogea, să găsesc sus pe perete brotăcei de copac, cu eleganța lor exagerat de exotică pentru un neam așa răzășesc. Dar șapte n-am mai văzut pînă acum, e un record. Toți aveau ochii închiși arogant pe jumătate, reflectînd vise de mărire insectivoră. Dar n-ai voie să te lași prins de reveria lor. Colegii așteaptă, metafizica le dă ghes.
Foto: wikimedia commons
