Elevul – „the villain“ (II)

Am o slăbiciune pentru cei cîțiva mari pictori greci din secolul al V-lea î.Hr. care au îndrăznit să reprezinte scene cu școlari și profesori. Subiectul e, pe de-o parte, dificil de tratat vizual (și literar, de altfel), pe de alta trezește întotdeauna sentimente amestecate, în care nostalgia duce o luptă grea cu crisparea. O cupă aflată azi la Berlin și semnată de Duris e pictată cu patru asemenea scene; în două din ele, centrale sînt instrumentele muzicale, în alte două, textele scrise. Pe una, școlarul are pe genunchi un set deschis de tăblițe cerate, care din profil arată exact ca un laptop (presupun că asta se înțelege prin artist vizionar). Elevul ține în mînă, cu o stîngăcie ostentativă, un instrument de scris, cu un capăt ascuțit pentru zgîriat literele în ceară și unul plat pentru șters. Aici mă interesează însă mai mult imaginea celuilalt școlar, care stă în picioare, zîmbind naiv în fața unui profesor bărbos. Profesorul, așezat, desfășoară pentru ochii privitorului un sul de papirus cu cîteva versuri scrise mare. Duris a împins arta sa la un asemenea rafinament încît a scris cu picioarele cele patru rînduri de text, ca să fie clar că e vorba de tema școlarului, nu de vreun material didactic achiziționat de la un scrib profesionist. Problema nu-i că scrisul e urît – scrisul nostru urît, cum se știe, e consecința firească a vieții de pasiune și sacrificiu pe care o ducem. Însă versurile, despre rîul troian Scamandru, subiect normal într-un învățămînt în care Homer e capo di tutti i capi, cuprind o grămadă de greșeli. S-au scris sute de pagini despre această cupă, dar de curînd am văzut și interpretarea asta, că profesorul ne arată tema școlarului ca să ne amuzăm de greșelile lui. Duris are, ce-i drept, înclinații satirice care ar putea justifica o interpretare așa malițioasă. Pe un alt delicat vas al lui, o hetairă ajută un bețiv trîntit în pat să vomite. (Un contemporan strălucit al lui Duris, așa-numitul Pictor al lui Brygos, a produs și el un kylix cu o scenă similară, în care bărbatul vomită din picioare. Asemenea imagini, pictate pe fundul cupelor, deveneau vizibile abia după ce sorbeai tot vinul. Glume din vremea „miracolului grec“…)

Totuși, ce faci cînd școlarul antic își bate joc de sintaxă? Tratatul lui (Pseudo-)Plutarh de care vorbeam săptămîna trecută zice că băiatul trebuie cîștigat de partea studiului printr-o expunere rațională a motivelor, în nici un caz prin pedepse corporale dezonorante. De ce fără asemenea pedepse? Pentru că, ni se spune, ele nici măcar în cazul sclavilor (pe care Plutarh știe prea bine că publicul lui îi consideră întru totul demni de asemenea pedepse) nu au ca rezultat îmbunătățirea performanței. În construcția retorică a argumentului, Plutarh dă deci greutate afirmației juste că pedepsele nu trebuie aplicate copiilor liberi, reamintind cititorilor, între altele, concepția lor injustă despre cît de meprizabil este sclavul. În orice caz, în loc de lovituri, tratatul lui Plutarh recomandă o alternanță de laude și critici (deși s-ar zice că și alternanța asta, aplicată mecanic, poate să ducă la confuzie.) O altă problemă legată de performanța școlară a copiilor e prezentată de Plutarh cam așa: adesea tații, care-și doresc ca fiii lor să exceleze în orice, le cer prea mult, făcînd educația contraproductivă și traumatizantă. Sînt idei care trebuie să apară în orice istorie a psihologiei educației, cu condiția ca îndreptățirea lor să fie evaluată laolaltă cu îndreptățirea motivelor lor. (Alte cazuri din același tratat din secolul al II-lea d.Hr.: el cere ca mamele să alăpteze ele însele, dar nu pentru bonding, ci pentru că doicile plătite fac o treabă de mîntuială. Bărbații trebuie să nu conceapă copii la beție, dar nu din cauza posibilității unor defecte congenitale, ci pentru ca odraslele să nu devină la rîndul lor bețivi.)

Educația în general constă, nu foarte explicit în tratatul nostru, în muzică (ceea ce presupune matematică), arte vizuale, sport, un pic de retorică și multă filozofie. Puțin înaintea lui, Vitruviu adăuga la acest nucleu geometrie, istorie, medicină, drept și astrologie, Quintilian adăuga teatru și dans. Trebuie spus totuși că educația în antichitate nu are ca scop să obții un job mai bun ca adult, ci să obții, ni se spune repetat, virtute. Să obții virtute, adică, dacă pot să traduc aceste frumoase cuvinte, să cultivi idiosincraziile de limbaj și comportament care te fac să intri și să rămîi în mod natural în cercul aristocratic în care se iau deciziile și se învîrt banii.

În încheiere, moralistul spune că, dacă ar fi după el, educația ar deveni accesibilă tuturor copiilor, săraci și bogați, și că, în orice caz, chiar și cei săraci trebuie să și educe copiii cît de bine pot. Tot el compromite cumva asta cerînd apoi săracilor să nu se supere pe el că scrie doar despre educația celor bogați, ci să se supere pe soartă că nu i-a făcut mai înstăriți. Plutarh, ia-ți laptop-ul și mai cercetează.