Elegie pentru liderul necunoscut

" Nu are nici o şansă, îl mănîncă ăştia cu fulgi cu tot! " Punem pariu că nu rezistă mai mult de trei luni? " Nu punem, că nu cred să reziste nici trei luni... Şi uite aşa, între colegi, îl bîrfeam " şi compătimeam " pe unul "de-ai noştri", devenit relativ de curînd persoană importantă în aparatul de stat. Cu toţii eram de acord că, profesional, ba chiar şi uman, este o persoană absolut deosebită. Cei mai versaţi în ale puterii nu îi dădeau însă nici o şansă, mai ales după ce unul dintre ei adusese argumentul suprem: a refuzat să aibă şofer: " Primul lucru pe care l-a făcut cînd şi-a luat funcţia în primire a fost să se ducă la şofer şi să-i spună că nu vrea să-l deranjeze, că el preferă să meargă pe jos. Doar aşa, în cazuri excepţionale, o să-l roage dacă poate să-l ducă undeva... Îţi dai seama că peste un minut ştiau cu toţii şi nu mai dădeau doi bani pe el " mai comentează, scandalizat, colegul meu. Ăştia te miros de la o poştă, ca animalele, dacă eşti slab! " vine şi explicaţia. Mi-am adus aminte de această întîmplare petrecută cu ceva timp în urmă, acum două săptămîni, cînd am fost rugat să particip la un training de "leadership". Se voia altceva decît cursurile tehnice în care ţi se spune cum să devii lider în trei zile şi fericit în patru. Aşa că mi-am permis să dezvolt, retoric, idealul liderului anonim. Şi am început cu amintirea dirigului, profesorul nostru de muzică şi lider spiritual necontestat din liceu. Era un personaj periferic în establishment-ul liceului "de elită" în care eram, dar îi ştiam pe dinafară poeziile pe care ni le acompania la chitară şi pe care toţi le înregistraserăm pe magnetofon; iar repetiţiile la piesele pe care le punea în scenă erau un adevărat regal. Am fi mers oriunde ne-ar fi chemat şi ne simţeam profunzi aruncînd în discuţii, de faţă cu vreun nou venit, crîmpeie din aforismele "dirigului", pe care ajunseserăm să le considerăm, cu timpul, propriul nostru tezaur de înţelepciune. Într-o zi, cînd eram invitaţi la el acasă, unul dintre noi a emis cu emfază o filozofare profundă, pe care toţi ceilalţi au recunoscut-o ca fiind unul dintre gîndurile pioase ale dirigului. Soţia lui, om cu picioarele mai pe pămînt, l-a apostrofat, mai în glumă, mai în serios: "Nu vezi, măi Aurele, că ai ajuns folclor?". Aurel a roşit uşor de plăcere, căci reproşul voalat al soţiei era pentru el cel mai mare compliment. Am fost întrebat apoi de către coordonatorul seminarului respectiv dacă ţara noastră a avut lideri adevăraţi. Mi-a venit să rîd: nu există societate fără "lideri adevăraţi", fie ei mai mulţi sau mai puţini, mai buni sau mai superficiali. Doar că nu trebuie să fie toţi fişaţi în manualele de istorie. Consecvent cu linia pe care o adoptasem, am dat aşadar exemplul dascălilor de ţară, al căror nume nimeni nu-l mai ştie " în afară, poate, de cel al lui Spiru Haret, liderul acestor lideri anonimi " şi care au construit, tăcuţi şi devotaţi, naţiunea română de la temelii. Morala fabulei era simplă: leadership-ul, sau cum s-o mai numi el, este o problemă de maturitate, de menire asumată care, bine temperată şi "în vremuri de pace", ca să spun aşa, ajunge să "devină folclor". Altminteri este doar un biet cult al personalităţii, mai mult sau mai puţin ratat. O variantă de infantilism, care se joacă de-a mama şi de-a tata, gesticulînd vehement pentru a vedea cei din jur că şi noi sîntem oameni mari. Era, adică, o critică a leadership-ului de faţadă, simplu exerciţiu de imagine a puterii, care a ajuns să pună stăpînire pe sticla vieţii noastre publice. Nu ştiu însă cîţi au înţeles... Cealaltă morală a fabulei, mai actuală şi "realistă", a venit în urmă cu cîteva zile: am aflat că prietenul nostru care nu voia să-l deranjeze pe şofer tocmai a fost demis.