Elegia despărţirii de idolii tinereţilor

Dacă e mai, e revoluţie! Sau ar fi trebuit să fie, dar n-a fost să iasă! Drept care pot, în fine, în acest început de mai, recunoaşte că am fost o vreme - pe baze livreşti - căzut în admiraţia lui Daniel Cohn-Bendit. Unora le-o fi plăcut Maradona, altora Andrei Bacalu, altora Billy Idol, Che Guevara sau Dan Grecu; mie, dintre personajele reale ale copilăriei, mi-a fost simpatic tocmai Cohn-Bendit! După cum ştiţi, dle Văcăroiu, respectivul fusese unul - şi oricum cel mai legendar - dintre liderii mişcării studenţeşti pariziene din mai 1968; dacă vreţi, un fel de Marian Munteanu (cel din '90) la pătrat. Nu era întrunire, nu era marş, nu era apariţie în faţa presei în care acest tip gălăgios cu părul roşu să nu fie de faţă - spre bucuria camarazilor săi şi spre neplăcerea politicienilor de atunci ai Franţei, care nu prea-l aveau la inimă. Reporterii şi cameramanii de la televiziunea pariziană îl preţuiau şi ei: era de-ajuns ca el să fie în cadru ca imaginea să intre la Ştiri; avea el un stil de a se strîmba, de a se urca pe băncile din amfiteatrele Sorbonei, un stil de a da din mîini care-l făceau inubliabil. Cînd el trăia aceste momente de glorie mediatică eu aveam puţin peste un an - şi poate tocmai din acest motiv, mai tîrziu, am avut senzaţia stranie că împart ceva cu acest om, că sînt complice cu el în acea poveste cu energii, speranţe şi fantasme care a fost, în Europa dar nu numai, sfîrşitul anilor '60. În plus, nu numai că Daniel Cohn-Bendit devenea celebru la Paris, în mai '68, dar tot el era unul dintre cei ce scurtau vizita pe care de Gaulle, preşedintele Franţei, o făcea, între 14 şi 18 ale lunii aceleia, la mult prea frecventabilul pe-atunci Ceauşescu, prin Bucureşti şi Craiova via Slatina. Să fii student, să strici programul unei vizite prezidenţiale şi să dai peste cap protocoale - iată isprăvi ce odată mă fascinau! Abia acum aflu* cam prin ce trecea idolul meu în acele zile. Pe 8 mai '68, Jean Daniel scria în Le Nouvel Observateur: "Numai două ziare au făcut aluzie, de-o manieră şovină - dacă nu rasistă - la naţionalitatea germană a lui Cohn-Bendit: ŤMinute» şi, ei da, ŤL'Humanité»" (acesta, la cîteva zile după ce liderul comuniştilor francezi, Georges Marchais, vorbise despre anarhistul german Cohn-Bendit ). Pe 21 mai, junelui contestatar - care într-adevăr avea naţionalitatea germană trecută în paşaport - i-a fost retras dreptul de sejur în Franţa. Dar Cohn-Bendit nu era numai german, ci şi evreu. În consecinţă, pe 24 mai, în semn de solidaritate cu liderul lor, 30.000 de studenţi demonstrau la Paris sub sloganul Noua sommes tous des Juifs allemands! Noi sîntem cu toţii evrei germani! - iată, dle Văcăroiu, un fel de-a spune, precum o altă generaţie 22 de ani mai tîrziu, Şi noi sîntem golani! Ştiu că nu prea i-aţi simpatizat pe-aceştia din urmă; dar ascultaţi măcar ce evoluţie paradoxală a avut cel mai celebru golan francez al anului '68. Trecut-au anii, deci, şi simpatizatul meu de mai alaltăieri mi-a devenit reper obligatoriu în orice şedinţă în plen a Parlamentului European la care-s prezent. Fatalitate! Mai bine nu mă trimiteaţi aici, dle preşedinte! Pentru că nimic pe lume nu este mai trist decît să-ţi vezi idolii în mărimea lor naturală (apropo: Cohn-Bendit e scunduţ, dar nu asta e problema lui) şi în modestia de ocazie a ideilor pe care le vîntură. În calitatea sa de eurodeputat (din partea Germaniei) în grupul Verzilor, Cohn-Bendit e, v-am mai zis, unul dintre tot mai puţinii sceptici în privinţa aderării Bulgariei şi României în 2007. La 39 de ani după ce l-a adus mai devreme pe De Gaulle acasă, el vrea să întîrzie intrarea celor două ţări în UE. Nu-i cazul să discut validitatea argumentelor sale. Doar două amănunte mă zgîndără: unu, că aşa cum arată Parlamentul European acum, toate cele trei grupuri politice principale (creştin-popularii, socialiştii şi liberal-democraţii) au bătut palma pentru integrarea la anul a româno-bulgarilor, iar cei care au rămas împotrivă sînt extrema dreaptă, extrema stîngă (extremele sînt complementare, ce surpriză!) şi o parte din acest grup (în sine simpatic) de Jolly Joker-i şi de Gică contra care-s Verzii europeni - Cohn-Bendit y compris. Şi doi: s-ar zice, dle Văcăroiu, că, în fine, Cohn-Bendit s-a împăcat cu urmaşii lui Georges Marchais şi sînt toţi pe aceeaşi lungime de undă. Aşa că eu rămîn la părerea lui de Gaulle. Ce credea de Gaulle despre comunişti? Se ştie. Ce credea el despre Cohn-Bendit? Pot bănui şi v-aş putea şi spune; numai că, mîine-poimîine devenim şi noi ţară europeană, cine ştie cine citeşte Dilema veche, traduce în engleză rîndurile astea şi... Îi putem renega, idolii tinereţilor, dar nu răni. _________ * Gilles William Goldnadel, Les Martyrocrates. Dérives et impostures de l'idéologie victimaire, Editura Plon, Paris, 2004.