După război

În presă parcă nu se mai prea vorbește despre retragerea din Afganistan. E un capitol ce pare depășit. Ziarele și televiziunile au schimbat deja subiectul de pe prima pagină și de la orele de maximă audiență, încercînd ca de obicei să atragă publicul cu altceva și mai nou, și mai palpitant. Problema a rămas acolo, importantă și gravă, nu doar pentru Afganistan, ci și pentru Statele Unite și aliații lor. Și totodată, chiar dacă nu mai e o chestiune de actualitate fierbinte pentru public, adevărata dezbatere istorică despre „cine a pierdut Afganistanul”, cum s-a exprimat un comandant american, e de fapt abia la început, așa cum s-a întîmplat și în cazul Vietnamului.

Fost Comandant Suprem al Forțelor Aliate NATO din Europa, amiralul James Stavridis a înșiruit pentru revista Time, riguros, pe puncte, așa cum șade bine unui militar, lecțiile ce ar trebui învățate din acest război care a durat douăzeci de ani. În primul rînd, trebuie spus că, pentru James Stavridis, războiul a început practic chiar pe 11 septembrie 2001, cînd avionul deturnat de teroriștii Al-Qaeda și care s-a prăbușit peste clădirea Pentagonului a ajuns cu botul la circa 50 de metri de biroul în care lucra ca proaspăt amiral. E mereu de amintit de la ce a început războiul, pentru că astăzi poți auzi tot felul de bazaconii de la „atotștiutori” care împuie noaptea mințile fraierilor pe la televiziuni și radiouri. Unul dintre ei dezvăluia recent marele secret, neștiut, vezi Doamne, de nimeni, cum că americanii au stat în Afganistan pentru că acolo ar fi un mare zăcămînt de fier (materialismul istoric încă ne bîntuie). În fine, amiralul a scăpat ca prin urechile acului și a sărit să dea o mînă de ajutor răniților de la Pentagon. Cîteva săptămîni mai tîrziu făcea parte dintr-o echipă care căuta soluții tactice și strategice pentru marină în ceea ce deja se chema „războiul global contra terorismului”, după care a fost trimis pe mare cu un transportor nuclear și a desfășurat operațiuni în Afganistan și Irak, iar ulterior a devenit Comandantul Suprem al Forțelor Aliate NATO din Europa, cu responsabilități strategice privind războiul din Afganistan (între 2009 și 2013).

James Stavridis punctează că, deși s-a chemat Enduring Freedom (Libertate durabilă), operațiunea din Afganistan n-a construit în cele din urmă nici ceva durabil și nici libertate n-a adus poporului afgan. Șederea trupelor americane în Afganistan, spune Stavridis, a fost pe de-o parte un fel de zid care a apărat timp de douăzeci de ani națiunea americană de alte eventuale atacuri, iar pe de altă parte a făcut să crească semnificativ educația, infrastructura, informația, accesul la tratamente medicale și speranța de viață a milioane de afgani. El crede însă că lucrurile puteau fi făcute mai bine. Ar fi trebuit să lupte mai serios contra corupției și a risipei, să împărtășească mai eficient scopurile și aspirațiile americane. Ca și în Vietnam, forțele americane n-au pierdut, propriu-zis, nici o bătălie, dar, citînd observația de după război a unui ofițer vietnamez, „asta e adevărat, dar în același timp e și irelevant”.

Prima dintre lecții, consideră Stavridis, e că americanii ar trebui să înțeleagă istoria, cultura și limba oricărei țări în care intervin militar sau economic. Despre Afganistan ar fi trebuit să învețe de la pățaniile sovieticilor, de la războaiele britanicilor din secolul al XIX-lea sau chiar din istoria campaniei antice a lui Alexandru Macedon. Au eșuat însă la acest capitol, iar aroganța și propria lor supraapreciere n-au servit defel, recunoaște amiralul. În al doilea rînd, el crede că rotirea trupelor, înlocuirea lor periodică cu altele venite de acasă (trupele de uscat la un an, marina la șase luni, iar aviația chiar și mai repede) a dăunat în perspectiva expertizei și a continuității operațiunii. O a treia problemă, în opinia comandantului, a fost neadaptarea la timp a tehnologiei sofisticate la condițiile din Afganistan. Ar fi trebuit, scrie el, și să fi construit și instruit o armată afgană mai apropiată de tipul de luptă al talibanilor, rapidă, ușoară și mai puțin dependentă de sprijin aerian și logistică grea.

După părerea lui, un punct slab a fost și pregătirea „frontului de acasă”, a politicii interne, a explicațiilor pertinente care să lămurească opinia publică americană de ce era nevoie de trupe în Afganistan și de menținerea lor pe durată lungă. Acum, spune amiralul, doar norocul ar putea face ca Afganistanul de sub noul regimul reînnoit al talibanilor să fie mai puțin apocaliptic decît versiunea de acum douăzeci de ani. Sînt concluzii ce par simple și de bun-simț, pe care ni se pare că le știam cu toții. Dar iată că administrația americană, cu toată inteligența și bunul-simț ale unor comandanți, n-a reușit să prevină un mare dezastru.

Dincolo de greșelile tactice și strategice, dezonoranta retragere are și efecte negative profunde asupra veteranilor. Cei care se mîndreau că și-au făcut datoria față de patrie în Afganistan, că au luptat, că au fost răniți sau că li s-au jertfit copii, soți și frați în slujba unei cauze importante, sînt acum în derută. Se întreabă dacă într-adevăr a fost atît de important și la ce a folosit totul. Mulți declară că se simt trădați și că nu înțeleg cum de talibanii sînt iarăși la putere. Soția unui soldat american ucis în Afganistan, în urmă cu aproape doi ani (printre ultimii), declara simplu, după retragerea dezastruoasă: „Soldații noștri meritau mai mult”. E valabil și pentru soldații și eroii români care și-au riscat ori chiar și-au pierdut viața în Afganistan.