După furtună, şerveţele umede
Korissia e un port pitoresc cu magazine și taverne primitoare, sau cel puțin așa ni se par nouă după agitația pe care am suportat-o o zi întreagă pe marea dezlănțuită. Insula Kea e o idee mai mare decît Kythnos și are 2500 de locuitori, principala localitate fiind Ioulis, care a fost însă construită nu pe țărm, ci pe cea mai mare înălțime a insulei, de teama piraților. Kea e cunoscută și pentru „schema de pensionare“ despre care se spune că a fost aplicată la un moment dat în istoria ei antică. Celor care împlineau 70 de ani li se cerea să bea un pahar de cucută.
În Korissia și în împrejurimi sînt foarte multe biserici. Undeva, mai departe de țărm, pe o stradă pustie, în liniștea serii, descoperim și un fel de muzeu în aer liber cu tot felul de mașinării mecanice din fier. Întorși pe navă, abia ne așezăm pe canapelele din cockpit cînd, zarvă mare, un alt velier se apropie de ponton încercînd să acosteze chiar lîngă noi, ba chiar peste noi. Sărim să-l împingem cu mîinile, să nu ne lovească. Oamenii de la bord vorbesc parcă cehește și dau senzația că sînt pur și simplu tranchilizați de oboseală. Știm ce motive au, că doar și noi tocmai de pe aceeași mare cumplită abia am venit. Dar manevra lor e absolut idioată. Nici măcar n-au pregătit fenderele. Noroc cu o femeie îmbrăcată într-o ținută de camuflaj, care sare de pe puntea lor și se face tampon între barca lor și a noastră, într-o postură care apare tăiată cu un X roșu în manuale, ca fiind foarte periculoasă și nerecomandată. Dar femeia rezistă la presiunea dintre cele două bărci, împingînd drăcește, cu picioarele contorsionate. Timonierul reușește să iasă din nou în larg și să repete manevra, dar face aceeași greșeală. Luat de valuri și de vînt, ajunge iar prea aproape de barca noastră. Femeia sare din nou ca un tampon viu. Cehii, sau ce naiba or fi, ies din nou în larg și dau peste lanțul nostru de ancoră, mai-mai să-l smulgă cu cabestan cu tot. Cînd vin a treia oară se încurcă în legătura noastră de șpring. Ne roagă s-o desfacem, dar știu și ei că nu asta e problema. Au 50 de metri de ponton liber, iar ei nu sînt în stare decît să dea peste noi. Skipperul lor e lac de transpirație, cu o privire tîmpă. Într-un tîrziu, reușesc să ajungă cu pupa la ponton, strivindu-și la maximum balonul de acostare. Încep să lege barca și noi ne reluăm locurile în cockpit. Peste vreun sfert de oră însă, vedem că femeia continuă să facă pe tamponul între ponton și ambarcațiunea cehilor, care tot tinde să se izbească de mal, în vreme ce bărbații moșmondesc inutil la parîme. Le strigăm că trebuie să întindă cablul ancorei. Skipperul lor pretinde mîndru că știe și el foarte bine acest lucru. Dar îl și face, în sfîrșit, eliberînd-o astfel pe femeia eroină, care începuse să se cam turtească. Noi ne simțim grozav, ca de fiecare dată cînd putem să dăm sfaturi unora și mai nepricepuți decît noi.
Noaptea, pe yachturile vecine se lasă cu beții și cîntări. Dar sîntem prea obosiți ca să nu dormim perfect. A doua zi vrem să nu mai pornim chiar la prima oră. Merităm și puțină relaxare. Fetele se duc la plajă. Băieții freacă puntea cu apă dulce. Nu e un simplu ritual marinăresc. Puntea trebuie curățată cît mai des nu numai pentru că e albă și se murdărește ușor, ci și ca nu cumva să devină alunecoasă. Unul din accidentele cele mai des întîlnite pe orice fel de navă maritimă e alunecarea pe punte. După un timp, fetele mă sună și mă roagă să-i trimit pe băieți cu niște șervețele umede fiindcă ele au călcat în niște biluțe de păcură de pe plajă (eu mi le închipui ca pe niște chifteluțe date prin nisip) și nu se mai pot curăța pe picioare. Insistă să le spun și băieților să aibă grijă pe unde calcă. Le spun. Pleacă înarmați cu șervețelele. Calcă și ei…
Pe la prînz ridicăm ancora. Prognoza nu se respectă, marea nu mai e așa agitată. E o zi numai bună de navigat. Întindem toate pînzele. Trecem iar pe lîngă epava marcată pe hartă. Acolo, în apropierea intrării în golful Korissiei, pe fundul mării zace uriașul Britannic, frate geamăn cu Titanicul, din aceeași faimoasă generație de transatlantice a companiei White Star Line din Liverpool. Un vas chiar mai mare decît Titanicul și care inițial a fost botezat Gigantic, scufundat de un submarin german în noiembrie 1916, adică acum exact o sută de ani, în timp ce transporta răniți din război. Epava a fost studiată prima dată de Jacques Yves Cousteau în 1975 și apoi de către Robert Ballard, cel care a descoperit și locul epavei Titanicului. Spre deosebire de Titanic, la scufundarea Britannicului au murit doar 30 de persoane din cele 1065 aflate la bord. Apa mării avea 21 de grade Celsius în acea zi de 21 noiembrie (spre deosebire de minus 2, în cazul Titanicului), iar pescarii din Korissia le-au oferit naufragiaților tot ajutorul și i-au găzduit în casele lor. După tragedia Titanicului din 1912, Britannicul fusese și reechipat serios pentru o asemenea eventualitate.
Culmea e că foarte aproape se găsește epava unui alt transatlantic faimos, de construcție germană, dar care naviga sub pavilion francez, SS Burdigala, și care a fost scufundat cu o săptămînă înainte, pe 14 noiembrie 1916, tot de o torpilă sau o mină germană. Există ipoteza că bomba a fost lansată de pe același submarin german ucigaș, care pîndea în canalul dintre Kea și Makronissos. Doar un singur om și-a pierdut atunci viața pe SS Burdigala, și acela din cauza exploziei. De altfel, în Korissia, zilele acestea se organizează evenimente speciale pentru comemorarea celor două mari dezastre navale petrecute acum o sută de ani. Și nu trebuie uitat că pe deasupra celor două faimoase epave scufundate în Primul Război Mondial trecem și noi cu deja celebrul nostru yacht Liberta de 41 de picioare, în drumul de întoarcere spre capul Sounion și Atena.
Foto: Andrei Manolescu
